Adrian Diniș – [Toate zborurile au fost anulate]

Adrian Diniș (1986-2018) s-a născut și a trăit în București, unde a absolvit Universitatea Româno-Americană, iar apoi a urmat cursurile Facultății de Litere a Universității din București. A debutat cu Poezii odioase de dragoste (Vinea, 2010) și a continuat să publice texte în antologii precum Cele mai frumoase poeme din 2010 (Tracus Arte, 2011), Cu faţa la perete (Brumar, 2013), Bungalou 6 (Mirador, 2016), dar și în reviste literare importante – Convorbiri literare, Luceafărul, Poesis International.

„Adrian a ars (la fel ca o seamă dintre poeții pe care i-a iubit: Cristian Popescu, Mariana Marin sau Weldon Kees) intens, fără precauții sau plase de siguranță. Altfel nu ar mai fi avut nici un rost să exploreze, cu îndârjirea suavă și cu exuberanța statornică ce îl caracterizau, arcanele acestei arte capricioase și exclusiviste (poezia – n.r.)”, scrie Claudiu Komartin pe blogul său.

Iată trei dintre poemele cuprinse în volumul postum Toate zborurile au fost anulate, aflat în curs de apariție la Casa de Editură Max Blecher.


vom arunca în toți cu frumusețe

nu vreau să mă înțelegi greșit
cred că am sperat întotdeauna
undeva într-un colț secret
de care nici inima n-avea cum să știe

c-o să te întorci
la fel ca imaginația unui scriitor
după un blocaj de ani de zile

hemingway la mașina de scris
ca în fața unui sac de box
arătând că încă mai poate
încă o dată – bătrânul și marea

cred că am vrut întotdeauna să fiu
chitaristul din umbră
în timp ce toate privirile
sunt ațintite spre ea

senzualitatea din lumina scenei
pentru că nu am avut niciodată vocea

la revedere, ponei pe care nu au voie
să urce decât copiii
crescătorului de cai care te-a lăsat pe tine
pentru că ești la fel de fragilă

la revedere, supă de sfeclă roșie
pe care o uram, dar îi spuneam că e delicioasă
la revedere, nu te dezbrăca în spatele autocarului
ești atât de frumoasă

la revedere
data viitoare o să facem praf lumea

la fel cum alții aruncau
cu ouă spre public
noi vom arunca în toți cu frumusețea

52 hz în spațiu

aș putea să descriu o seară cu prietenul meu
în care am ascultat în loc de muzică
sunetele înregistrate din spațiu de nasa
zgomotul alb al stelelor lumina înghițită de
materia întunecată o sondă traducând
senzația tactilă pe care o lasă pe piele sunetul
acolo unde se crede că nu există decât
vacuum tăcere și moarte am început cu soarele
apoi am ascultat luna de pe jupiter
inelele lui saturn și câteva stele mai apropiate
dar nu mai vreau să descriu nimic într-o zi
vei înțelege tăcerea mea înseamnă altceva
stau printre ei și mă gândesc la mine
& cântecul de 52 hz al celei mai singure balene din lume
care poate că nu e chiar atât de singură
dacă aș face muzică mi-aș începe cântecul cu asta
pentru că ea nu e din lumea asta
și tăcerea mea va dura ani de zile până să fie auzită

google poetry

dacă scriu pe google sunt trist
îmi apar imediat sugestiile lui

sunt trist în spaniolă
sunt trist în chineză
sunt trist în toate limbile

un robot scrie poezie
poate că totuși așa o să vină
sfârșitul lumii


Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.