Mihai Ivașcu: „Scriu ce gândesc și am grijă la sonor”

Mihai Ivașcu (1997, București) este absolvent de Publicitate (promoția 2019) și masterand al Centrului de Excelență în Studiul Imaginii. În liceu a fost redactor Art Out, iar în studenție reporter și voce pentru Radio România Cultural. A publicat în Liternet, Dilema Veche, Dissolved Magazine, SUB25, a1.ro. A debutat cu volumul de poezie pe cer jetoane (Casa de pariuri literare, 2019) și a participat la antologia Izolare forțată (Casa de pariuri literare, 2020, cu sprijinul AFCN). Fondator al mezanin.ro, în prezent lucrează la un nou volum de poezie.


Dana Pătrănoiu: Au trecut doi ani de la debutul tău, Pe cer jetoane. De curând, te-am ascultat la Institutul Blecher cu un nou grupaj de poeme. Simți că s-ar fi schimbat ceva în relația ta cu poezia, cu actul poetic? Și, dintr-o altă perspectivă, voluntară, ai încercat/ încerci (și) alte experimente stilistice, aduci în poezie și alte puncte de interes tematic, îți creezi o altă „rutină” a scrisului?

Mihai Ivașcu: Mulțumesc, Dana, pentru invitație! O, păi s-au schimbat multe. Am luat o pauză de la tehnica dicteului automat, nu mai fac, cel puțin nu în următorul volum, ăsta la care lucrez, „neoavangardă”. Nu practic chiar o poezie confesivă, nu întru totul (o dată pentru că mi-e dificil, scrisul nu-i terapeutic la mine, sau e, dacă considerăm terapie băgarea bățului prin gard, aduce ceva și pe palierul ăla, o oarecare împăcare, igienizează, rotunjește conflicte interioare, a nu se confunda, totuși, cu liniștea; a doua oară fiindcă țin să „arhivez” anumite intimități, nu pot să-mi pun toată biografia să facă striptease pe foaia de hârtie doar pentru că, uneori, îmi și iese), nici „post-post”, nici (eco)feministă, ci pun în rețea fragmente de cotidian, merg pe traversa dintre neinteligibil și indicibil, acolo unde toți vedem și simțim diferit… același lucru. Au început să-mi placă – mai curând mă chinuie – și temele mari, și poezia socială, în trena unor decepții personale. Scriu mai rar, dar mai responsabil. Nu am așa mult timp de scris, așa că, dacă scriu, n-o mai fac ca să-mi exersez mâna, ci pentru că (încerc) să am ceva de spus. Vreau să public – „cineva, cândva, va citi”, un motto care se insinuează tacit (și pervers, incontrolabil) în actul creației. Asta nu mă inhibă, dimpotrivă, îmi dă senzația că nu strig singur între patru pereți. Mă atrage poezia performată, poezia scrisă pentru scenă, fie scena poetului sau a actorului. În continuare n-am habar ce voi scrie când voi scrie (și mi se pare în regulă așa), în continuare cred că rutina scrisului nu-i pentru mine. În pofida aparențelor, am un temperament coleric și funcționez numai la plăcere (nu-mi place să mă simt obligat, să-mi programez poezia… avem, cu toții, suficiente alte obligații).

D.P.: Stăteam de vorbă în 2019 după lansarea volumului tău și cred că ar fi interesant să reluăm câteva puncte din discuția de atunci. Pe cer jetoane este o colecție de texte aproape-„dicteu”, despre care spuneai că ți-ar fi fost dificil să le fi modificat/ rescris. Mai spuneai că poezia ta e un „joc lingvistic” de dragul jocului, o „combinatorică” uneori gratuită, în ultimă instanță „decorticabilă”, a cărei finalitate este aceea de a stârni cititorii, de a-i face „să se agațe de o imagine sau de alta”. Îți plăceau comparațiile, în detrimentul epitetelor. Și adăugai că „mizerabilismul și visceralitatea” nu ți se potrivesc. Cum te situezi, cu noile tale poeme, față de afirmațiile tale de mai sus?

Mihai Ivașcu: Ei, ce departe-i 2019! Ce-am vorbit despre debut rămâne valabil, mă raportez la fel și, chiar dacă azi remarc acolo mai multe stângăcii (și pe alocuri copilării), încă mă bucură primul meu volum, n-aș modifica absolut nimic. O să apară o a doua ediție, însoțită și de varianta audio în lectură proprie. Știu ce mi-am propus în pe cer jetoane (CDPL, 2019) și ce mi-am propus s-a comis, ca să zic așa. N-a fost de „coroniță”, dar nu-i deloc un volum nefrecventabil. Dacă suntem, cum spune Goffman, personaje în lume, eu tot cel de-atunci m-am păstrat, atât că mi s-au schimbat scenariștii. Azi trăiesc altceva într-o altă lume – deci și poezia suferă „alterizarea”. Cu poezia de-acum nu-mi doresc joc lingvistic, ci idei. Combinatorica, da, poate fi gratuită – fac asocieri așa cum mă taie capul, nu „stau” pe o imagine, aia vine sau nu vine (nu vorbesc de editările ulterioare, ci de prima scriere). Îmi plac extraordinar comparațiile, iar în „civilie” contrastele, în general figurile dublului, chiar dacă-s cele mai la îndemână; mizerabilismul și visceralitatea nu mi se potrivesc în poezie din simplul motiv că nu le trăiesc nici în afara ei. Nu sunt poetul uitat în bar, nici poetul din bibliotecă. Mă plimb noaptea pe străzi, dar am grijă să mănânc ceva înainte. Cam ăsta sunt. Am câteva poeme scrise la începutul pandemiei, „nervoase”, post-umaniste, în care altoiesc limbajul tehnologic pe imagini carnale, destul de grotești, un experiment pe care sper să-l cunoașteți în a doua carte, să vedem în ce măsură se lasă integrat între poezii mai diafane. La mine-i așa: un sentiment vag, un scenariu tensionat parțial „dedramatizat”, o situație care nu-mi dă pace. Care se inserează-n cotidian (spăl vasele, duc gunoiul, sunt la ore etc), deși nu-mi propun. Și dacă zilele trec și chestiunea mă tot parazitează, înțeleg, cel mai probabil, că-i text în facere (bine, se mai nasc și avortoni). Expresia, limbajul în care-l compun vine natural, îi asortez varii efecte, cum se face, până îl consum (dar nu-l mai îndoi cu metafore lipsite de căptușeală în planul ideii, a-nceput să mă jeneze să produc și să citesc poezii despre nimic, m-am exprimat din pod, dar se-nțelege unde bat). Scriu ce gândesc și am grijă la sonor.

Mihai Ivașcu | Credit foto: Florin Ghenade

D.P.: În grupajul tău recent, [Am făcut copie după certificatul de naștere] – un monolog foarte logic și coerent – are o notă distinctă. Ce poți spune mai mult despre acest poem maximalist? Ai în lucru mai multe astfel de texte și, dacă da, cum intenționezi să le integrezi stilistic într-un viitor volum?

Mihai Ivașcu: L-am scris într-un foișor, singur, în liniște, la Ipotești, astă-vară. Ce mult înseamnă o săptămână de creație când te-nvață oameni ca Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski și Cosmin Perța… Dacă nu s-ar fi creat acolo, în tabără, un spațiu sigur, în care să pot fi vulnerabil fără să-mi fie teamă, n-aș fi scris acest poem, pe care trebuia, într-o formă sau alta, să-l scot din capul pieptului. Tatăl meu a murit în decembrie 2020 și n-am putut luni de zile să scriu pe subiectul ăsta. „Am făcut copie după certificatul de naștere” e primul text despre asta. În primele luni ale anului am fost nevoiți, eu și mama, și așa vraiște, să descurcăm pleiada de hârtii care se cer duse dintr-o parte-n alta în atare momente. Evident că tot ce putea merge greu a mers absurd și tot ce era în esență comic s-a simțit grotesc. Textul e copia „încinsă” a ce am trăit. Doliul pentru un părinte extraordinar și un om bun și revolta mea față de o viață care se-nchide într-un dosar cu șină pe care ajungi să-l ții în sertar. Restul e… poezie. O să-i dedic tatei un volum, o să fie despre ce-am trăit împreună, despre copilăria mea și tinerețea lui și viața noastră, cu suișurile și coborâșurile ei. Monologul menționat de tine va intra acolo, dar fiecare încercare de-a mă apropia de subiect îmi crește pulsul. Mai durează. „Frumusețea va salva lumea”, am dubii dacă și pe noi odată cu ea.

D.P.: Poți să ne povestești câte ceva despre proiectele tale culturale în cadrul programului ConnectArts?

Mihai Ivașcu: Întâi de toate, ca să lămurim cititorii, ConnectArts e un program de promovare a tinerilor artiști, gândit de Asociația Culturală ISVOR, prin Oana și Daniel Ivașcu și cu sprijinul AFCN. Ediția de anul ăsta, „Note”, a adus laolaltă trei poeți (Eva Cosac, Albert Denn și cu mine) și trei trupe de jazz (RVQ, Marta Popovici & On The Fly și Andrei Petrache Trio). Propunerea-pretext a fost să construim împreună, în formule mixte, creații lirice și muzicale pornind de la o ipostază din poezia lui Blaga, „Trei fețe”. Eu i-am avut alături pe Andrei Petrache Trio (Andrei, compozitorul, la pian, Alex Marin la bas și Gabi Matei la tobe) și ne-a picat tânărul (Tânărul cântă: Jocul și-nțepeciunea mea-i iubirea!). Jocul a fost delicios, foarte stimulativ: să găsim un dialect, o zonă comună de sensibilitate din care să crească, în cazul echipei noastre cel puțin, 5 poeme și 5 creații muzicale, care să funcționeze și împreună (muzica după versuri, așa s-a lucrat inițial), și separat. Atmosfera, mecanica, rezultatele proiectului au fost cele dintr-un laborator de branding personal pentru artiști: s-au realizat fotografii de studio pentru poeți și trupe, video-poeme, videoclipuri muzicale, înregistrări audio ale versurilor mele, respectiv ale pieselor băieților, creații de artă video pe câte-un „single” de-al fiecărei trupe. Cinste artiștilor vizuali cu răbdare și har, Florin Ghenade (fotografie și regie) & Irinel Cîrlănaru (DoP, cameră și editare), mulțumiri Ioanei Roman și Dianei Oprea, amândurora c-au acceptat să joace-n videoclip, și primei pentru make-up. Un proiect multimedia la care s-a muncit deștept și s-a râs bine, cu o lansare la Teatrelli, un site dedicat (https://www.connectarts.ro/note/) și ecou fericit pentru membrii săi – dovadă, invitația ta la interviu.

D.P.: Cum îți influențează poezia textele dramatice pe care le scrii și le interpretezi? Ce prioritate acorzi funcțiilor conativă și fatică și cum înglobezi organic în poemele tale finalitatea de entertainment?

Mihai Ivașcu: Cred că-i tocmai invers la mine: dorința de a scrie teatru îmi molipsește poezia. Îmi repet poemele cu voce tare nu doar ca să verific eufonia, ci și emoția. Cuvintele așezate pe foaie te fură uneori, îți dau impresia că-s teribil de importante și „comunică”. Nu întotdeauna. „Teatralizarea” lor e hârtia mea de turnesol, verifică întregul și cât „trece”, dincolo de intenție și compoziție, spre receptor. Mă preocupă și cât de memorabil poate fi un poem, cât din el rămâne după ce l-ai uitat – rostirea, din nou, m-ajută. Plus de asta, mereu m-am simțit mai în largul meu în experiment, acolo unde convențiile sunt mai laxe, iar mediile se hibridizează reciproc. Ești generoasă prin construcția „texte dramatice”, adevăru’ e că am publicat numai unul – Acolo, cu galben, unde e și-o mânușă -, pe care l-am vrut și audio (https://www.mezanin.ro/acolo-cu-galben-unde-e-si-o-manusa/), așa c-am făcut o încercare cu Diana Oprea, buna mea prietenă, atât cât ne-a dus talentu’ actoricesc amatoricesc. Dar am texte dramatice în lucru și-mi doresc să le „văd” cât mai curând pe o scenă profesionistă.

Mihai Ivașcu | Credit foto: Florin Ghenade

D.P.: Care consideri că este vehiculul mediatic cel mai potrivit poeziei tale, care îți poate transporta (optim și plenar) mesajul poetic către publicul-cititor?

Mihai Ivașcu: Cel mai în largul meu mă simt când publicul-cititor e ascultător, la lecturi publice. Nimic nu se compară cu feedback-ul direct și berea de după. E o emanație care mă-ncarcă și pe care n-o poate simula niciun alt mediu.

D.P.: Ce poezie „frecventezi” zilele astea, la ce poeți (români și străini) te întorci mai des?

Mihai Ivașcu: Sunt mai curând un cititor de proză, așa m-am format. Parcurg zilele astea volumul lui T.O. Bobe, Cum mi-am petrecut vacanța de vară, un roman delicios pe care cititorii discuției noastre sigur îl cunosc și care, zic eu, are doza lui bună de poezie. Citesc săptămânal câte-un nume (nou) de pe Jurnal Poetic, Noise Poetry, DLITE ș.a.m.d., mă rog, astea de le survolăm toți cei pasionați de subiect. Mai des în ultimele luni am făcut cunoștință cu poezii semnate de Antonia Mihăilescu, Vlad Berariu, Mareșal Muscă, Marcel Vișa, Elena Bălășanu, Veronica Ștefăneț, Cătălina Bălan, Ana Manon, Artur Cojocaru, Iulia Iaroslavschi, Denisa Arcip, Alina Dumitrescu, Antonio Doda, Andrei Zbîrnea, Ana Săndulescu, Gelu Ciocan, Alina Vițel, Diana Gabriela Hrapciuc, Savu Popa, Toni Chira, Ligia Dimitriu, Mara Cioroianu. Hai c-am făcut pomelnic! Nu că sunt prietenii mei, da’ au talent și merită spuși, citiți, invitați la lecturi. Mă-ntorc adesea la Anne Sexton și Mariana Marin, la Mircea Ivănescu și Lorca… și la visele de noapte, la stradă și la cum îmi amintesc (atât cât mai pot) că-nțelegeam lumea când eram copil. Surse inepuizabile.

poem scris pentru „ConnectArts – Note” 2021; regie: Florin Ghenade; DoP și editare: Irinel Cîrlănaru; producător: Oana Ivașcu

Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s