Mary Oliver – „Poveste de viață”

Poeta americană Mary Oliver (10 septembrie 1935 – 17 ianuarie 2019) s-a născut în Maple Heights, o suburbie semi-rurală a metropolei Cleveland (Ohio). O copilărie cel puțin dificilă, într-o familie pe care și-o descria singură mai târziu ca fiind disfuncțională, a îndemnat-o să-și petreacă mult timp în afara casei părintești, colind împrejurimile și contemplând natura în firescul ei. Așa a și început să scrie poezie, la 14 ani, inspirată pe de o parte de frumusețea locurilor și freamătul „vieții naturale” și, pe de altă parte, de autorii pe care îi citea cu fervoare: Whitman, Rumi, Hafez, Emerson, Shelley, Keats. În anii ’50, Oliver a urmat cursurile colegiului Vassar și ale Universității de Stat din Ohio, fără să obțină însă vreo diplomă de absolvire.

A debutat în 1963 cu volumul No Voyage, and Other Poems și, începând de atunci, a publicat de-a lungul vieții câte un volum (de versuri sau proză) la distanță de un an, cel mult doi. Pentru colecția American Primitive (1983) a fost recompensată cu Premiul Pulitzer, iar în 1992, New and Selected Poems a fost considerat cel mai bun volum de poezie în cadrul National Book Award. Criticul Maxine Kumin o apreciază ca fiind „călăuza” care ne conduce „neobosită” prin lumea (naturală) înconjurătoare, iar Alicia Ostriker o consideră drept una dintre cele mai bune poete americane, „vizionară precum Emerson”. Adânc înrădăcinată în tradiția romantică, poezia lui Mary Oliver a fost situată în filiație blakiană, datorită tonului de uimire perpetuă ce-i însoțește versurile-revelații. Altminteri, poeta a fost deseori comparată, ca personalitate și viziune asupra vieții, cu o altă „însingurată” americană – Emily Dickinson.

Poemele traduse mai jos au fost selectate din antologia Devotions – un ultim volum, publicat în 2017, cu doi ani înainte de moartea sa.


Noapte albă

Noaptea-ntreagă
plutesc
în iazurile puțin adânci
pe când luna rătăcește
arzătoare,
albă-ca-osul,
printre tulpinile lăptoase.
Odată
i-am zărit mâna atingând
căpușorul lucios al
bizamului
și a fost atât de minunat, ah,
nu mai vreau să vorbesc
despre toate lucrurile
fără de care am crezut
că nu pot trăi! Curând
bizamul
se va strecura, însoțit de un altul,
în castelul lor
de buruieni, zorile
se vor ridica dinspre răsărit
încâlcite și necuviincioase,
iar înaintea lor,
un capricios
și fermecător
uragan de lumină…
Vreau să mă las purtată
de mama
tuturor apelor,
vreau să plutesc
pe coama întunecată
și mătăsoasă
a curenților,
căscând,
culegând
crinii înalți
ai somnului.

(din volumul American Primitive, 1983)

Gâște sălbatice

Nu trebuie să fii bun
Nu trebuie să te târăști în genunchi
kilometri-ntregi prin deșert în semn de pocăință.
Trebuie doar să lași blândul animal al trupului tău
să iubească ceea ce iubește.
Povestește-mi despre deznădejdea ta,
iar eu am să-ți spun totul despre a mea.
Între timp lumea își urmează cursul.
Între timp soarele și grindina curată a ploii
traversează ținuturi,
preerii și păduri dese,
munți și râuri.
Între timp gâștele sălbatice, în albastrul senin al înaltului,
se îndreaptă din nou spre casă.
Indiferent cine ești, oricât de singur ai fi,
lumea se dăruiește imaginației tale,
strigă la tine, precum gâștele sălbatice,
strident și tulburător –
vestindu-ți, iar și iar, locul cuvenit
în familia lucrurilor.

(din volumul Dream Works, 1986)

Stam și-ascultam

Nu știu unde se duc rugăciunile
și ce făptuiesc.
Pisicile s-or ruga, pe jumătate
adormite la soare?
Oposumul s-o ruga când
trece strada?
Dar floarea-soarelui? Sau bătrânul stejar negru,
tot mai bătrân de la an la an?
Știu doar că mă pot preumbla
de-a lungul țărmului sau prin umbra copacilor,
cu mintea plină de lucruri
lipsite de însemnătate, complet
ruptă de ce e în jur. Ceea ce nu înseamnă tocmai
că sunt în viață.
Rugăciunea o fi un dar, o petiție?
Sau contează cu-adevărat?
Florile-soarelui strălucesc, poate că așa le e felul.
Pisicile or dormi buștean. Sau poate că nu.

Gândeam toate acestea stând în picioare
în fața ușii casei, cu carnețelul deschis,
așa cum îmi încep fiece dimineață.
Apoi o pitulice ascunsă-n tufiș a început să cânte.

Respira prin toți porii entuziasm,
nu știu de ce. De fapt, de ce nu?

Nu vreau să-ți clatin convingerea în ceea ce crezi
sau în ce nu crezi. Sunt lucruri care te privesc.
Dar, auzind ciripitul pitulicei, m-am întrebat ce altceva
ar putea fi el
dacă nu o rugăciune?
Și am continuat să ascult, cu stiloul în aer.

(din volumul A Thousands Mornings, 2012)

Poveste de viață

Când trăiam sub stejarii negri,
simțeam că sunt făcută din frunze.
Când trăiam lângă iazul Little Sister,
visam că sunt pana stârcului albastru,
desprinsă pe mal;
alteori eram nufărul cu rădăcina-mi delicată ca o arteră,
cu fața ca o stea,
exultând de fericire.
Mai apoi am fost urma pașilor ce intrau în mare.
Cunoșteam fiecare maree, fiecare fir de algă.
Știam totul despre rața polară, despre cufundarul cu gât roșu,
cu ciocul lui obraznic și ochii isteți.
Mă simțeam coama valului,
perla de apă de pe spatele sclipitor al raței.
Nu, nu există scăpare, și nici n-aș vrea să scap
de-această risipire, această dezgrădire, această dezlegare de
gravitație și forma unică.
Acum sunt aici, mai târziu voi fi dincolo.
Voi fi norul acela mic, care se tot oglindește în apă,
cel care își întârzie trecerea, care își ridică picioarele albe,
care seamănă cu un miel.

(din volumul A Thousands Mornings, 2012)

Profesoara de poezie

Universitatea mi-a pus la dispoziție o sală
de clasă nouă și elegantă în care să predau. Un singur lucru,
mi-au spus. Nu ai voie să-ți aduci câinele.
Dar e trecut în contract, am răspuns. (Mă asigurasem
de asta.)

Ne-am târguit și m-am mutat într-o clasă veche
dintr-o clădire veche. Am lăsat ușa
deschisă. Am adus un castron cu apă în
sală. L-am auzit pe Ben, printre
alte glasuri, lătrând, urlând în
depărtare. Apoi au început să vină toți –

Ben, tovarășii lui, poate unul sau doi
străini de haită, toți însetați și fericiți.
Au leorpăit apă, s-au tolănit
printre studenți. Studenților le-a plăcut
mult asta. Au scris cu toții poeme însetate, fericite.

(din volumul Dog Songs, 2013)

Caii albaștri ai lui Franz Marc

Pășesc în tabloul celor patru cai albaștri.
Nici nu mă miră că pot face asta.

Unul dintre cai se apropie de mine.
Mă alintă ușor cu botul lui albastru. Îmi petrec mâna
peste coama-i albastră, fără să mă prind de ea,
doar răvășindu-i-o în joacă.
Îmi îngăduie acest răsfăț.
Franz Marc a murit de tânăr, cu un șrapnel înfipt în creier.
Mai bine-aș muri decât să încerc să explic cailor albaștri
ce e războiul.
Ar leșina de groază sau pur și simplu
le-ar fi imposibil să înțeleagă.
Nu știu cum să-ți mulțumesc, Franz Marc.
Poate că lumea noastră va fi cândva un loc mai bun.
Poate că dorința de a clădi ceva frumos
este acel crâmpei de Dumnezeu
sălășluind în fiecare dintre noi.
Acum toți cei patru cai se apropie,
își apleacă capetele spre mine
ca și cum ar vrea să mi se destăinuie.
Nu mă aștept să vorbească, și nu o fac.
Dacă asemenea frumusețe nu-i de-ajuns, ce
ar avea să-mi spună?

(din volumul Blue Horses, 2014)

Depozitul

Când mă mutam dintr-o casă într-alta
rămâneam cu multe lucruri care nu-și mai găseau
locul. Ce era de făcut? Am închiriat un
depozit. Și l-am umplut. Anii au trecut.
Mă duceam uneori pe-acolo și-mi priveam lucrurile,
dar nu simțeam nimic, nici măcar o
tresărire a inimii.
Pe măsură ce-am îmbătrânit, lucrurile la care țineam
s-au împuținat, dar au devenit mai
importante. Așa că într-o zi am descuiat lacătul
și am chemat gunoierul. A luat
absolut tot.
M-am simțit ca un măgăruș scăpat,
în sfârșit, de povara sa. Lucruri…
Ardeți-le, dați-le foc! Faceți un foc
frumos! Faceți loc în inima voastră pentru dragoste,
pentru copaci! Pentru păsările care nu dețin
nimic – și de aceea pot zbura.

(din volumul Felicity, 2015)

Fiara aceea mică

Fiara aceea drăgălașă, poezia,
are propria-i minte.
Uneori vreau să poftească mere,
dar ea cere carne roșie în schimb.
Uneori îmi doresc să se preumble liniștită
pe țărm,
dar ea nu vrea decât să-și azvârle hainele
și să se scufunde în mare.

Uneori vreau să folosesc cuvinte mici
pe care să le fac importante,
iar ea începe să-mi declame dicționarul,
sinonimele.

Uneori doresc să trag linie și să aduc mulțumiri,
punând ordine în lucruri,
iar ea pornește a dănțui prin încăpere
pe toate cele patru picioare blănoase-ale ei, râzând
și strigându-mi că sunt revoltătoare.

Dar alteori, când mă gândesc la tine,
de bună seamă cu zâmbetul pe buze,
se tolănește domol pe jos, cu laba sub bărbie,
și doar ascultă.

(din volumul Felicity, 2015)

Mary Oliver | Credit foto: Rachel Giese Brown


Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s