Serghei Timofeev: „Poezia îmi pare cea mai descătușată formă a libertății artistice”

Serghei Timofeev (n. 1970) este poet, jurnalist, traducător și DJ. Pionier al genului video-poem, Timofeev este și unul dintre fondatorii proiectului multimedia „Orbita”, ce cuprinde un grup de literați și artiști, ale căror lucrări reprezintă un dialog între diferite culturi și forme de artă (literatură, muzică, fotografie, webdesign, video etc.). A publicat până acum șapte volume de poezie. Poemele sale au fost traduse în engleză, italiană, suedeză, germană, ucraineană. Volumul Aparatele unui timp liniștit, în traducerea Dianei Iepure, publicat de Casa de Editură Max Blecher în 2021, mi-a prilejuit un dialog la distanță cu autorul leton.


Pentru început, ne puteți spune ce autori v-au inspirat, v-au influențat parcursul literar? Și, dintr-o perspectivă mai mult sau mai puțin subiectivă – unde vă plasați poezia în peisajul liric din țara dumneavoastră?

Serghei Timofeev: Am crescut într-o situație multiculturală – într-o familie de vorbitori de limbă rusă din Letonia. Desigur m-au influențat ambele culturi: scriu în rusă, dar locuiesc și mă realizez în Letonia, mă inspir din lucrurile care se întâmplă aici cu mine și în jurul meu. Totuși, sunt din Riga, orașul a cărui istorie începe din 1201 și care în Evul Mediu făcea parte din Liga Hanseatică, iar la începutul secolului al XX-lea a devenit orașul cu cel mai rapid tempo de dezvoltare din Imperiului Rus, după Sankt Petersburg. Aici e foarte multă istorie, sunt foarte multe straturi. Chiar dacă nu atât de evidente, cu atât mai interesant să le descoperi. Pe de altă parte, e un oraș marin, până la Golful Riga ajungi cu trenul în doar jumătate de oră și această apropiere de mare, plimbările îndelungate pe plajă în copilărie (împreună cu părinții și prietenii lor) sunt de-asemenea o parte importantă din identitatea mea.

Letonia are o tradiție poetică veche și bogată, dar personalitatea-cheie din istoria culturală a țării este Aleksandrs Čaks, care a creat în perioada interbelică și a scris mult despre Riga și locuitorii ei – din centru până-n suburbii. Pe de altă parte, chiar și în perioada sovietică, când cenzura era destul de dură, aici era mult mai temperată (din punct de vedere estetic) și, în timp ce în Rusia toată poezia oficială se învârtea în jurul rimei, poeții letoni utilizau deseori versul liber – probabil și asta m-a influențat. Părinții aveau în bibliotecă cărțile lui Imants Ziedonis, apoi i-am descoperit pe Klāvs Elsbergs și Uldis Bērziņš.

Cel mai puternic m-au influențat probabil poeții americani (mai ales beatnicii), francezi, italieni; suprarealiștii și cei care au venit după ei, cei care continuau să experimenteze în `50-`70 întruchipau pentru mine acea libertate – libertatea limbajului, formei, gândului – pe care poezia este capabilă să ne-o ofere. Mai ales în condițiile lipsei de libertate, pe care am prins-o în Uniunea Sovietică la 17-20 de ani. Pe atunci era foarte importantă cultura neoficială, alternativă. Prima mea carte a fost publicată în Sankt Petersburg la o editură mică, care a apărut pornind de la revista de samizdat Mitin jurnal (Jurnalul lui Mitea). Dar și până atunci comunicam mult cu autorii din Petersburg, care erau publicați tot acolo: Arkadii Dragomoshchenko, Vasilii Kondratiev și alții.

Mai târziu am început să particip activ la manifestările literare din Letonia, iar împreună cu alți patru poeți locali am creat Orbita (1999), unde am început să edităm cărți bilingve de poezie, dar și să creăm „interacțiuni” ale poeziei cu alte genuri și forme – video, muzică electronică, instalații. În acest sens, Orbita e un actor important pe scena culturală letonă și post-sovietică. În unele domenii, am fost chiar pionieri. Continuăm să experimentăm și acum, după 20 de ani de la apariția proiectului, care a devenit un exemplu frumos de colaborare (nu doar între poeții participanți, dar și între autori și ceilalți artiști), ceea nu este un fenomen foarte frecvent în mediul poetic.

În ultima perioadă lucrăm mult și asupra formatului spectacolului poetic, înainte foloseam set up cu un sistem de sunete format din câteva zeci de radio-receptori (programul se numea Slow Show FM), iar acum avem noise-system (montat de către poetul Artur Punte) – o construcție ce începe să emită sunete atunci când unul dintre poeți citește și astfel transmite un semnal electric, care pornește diferite mecanisme. Acest proiect se numește Motopoesis și îl tot prezentăm în ultimii câțiva ani. Acum lucrăm la o versiune nouă a programului nostru poetic. Mai demult aveam spectacole cu muzicieni și videografi, dar recent am început să facem totul singuri – și sunetul, și vizualul.

Ne puteți spune mai multe despre actul creativ? Ce vă declanșează de obicei „inspirația” sau nevoia dvs. de a scrie poezie? Când scrieți de obicei? Cum scrieți?

Serghei Timofeev: E interesant că exact pe această temă – De unde se iau poeziile? – am făcut, împreună cu colegii de la Orbita, o expoziție în 2018. Fiecare dintre noi a inventat un obiect sau o instalație, care răspundea în felul său la această întrebare. Al meu se numea Din fereastră (ăsta era și răspunsul meu). Era un fel de aparat, hibrid între un radio din anii `30 și un aparat de joc din copilăria mea. Înăuntru era montat un ecran, pe care era proiectat un video, filmat din geamul meu, iar în geamurile clădirii de vizavi se reflecta geamul casei mele, cu un etaj deasupra mea, și ceea ce se petrecea în acest geam. Puteai alege și coloana sonoră – o poezie a unuia dintre patru poeți (înregistrate în rusă sau letonă în apartamentul fiecăruia dintre noi. Sunetul era înregistrat lângă geam, ca să se audă și zgomotul de afară). În acele poezii, se vorbea într-un fel despre ferestre și despre ceea ce se poate vedea pe/prin ele.

Da, poezia probabil așa și vine, din fereastră – din distanțarea față de realitate și urmărirea domoală a ei. Dar uneori vine cu totul diferit. Poezia îmi pare cea mai descătușată formă a libertății artistice, iar elementul-cheie este improvizația. Văd poetul ca pe un fel de radioreceptor. De parcă totul s-a destrămat demult în aer, totul plutește deja undeva în atmosferă, trebuie doar să-l prinzi și să-i dai voce. Poetul are un fel de antenă – o sensibilitate spirituală, care prinde unda, prinde mesajul și forma lui. Pe de altă parte, e important și profesionalismul, necesitatea de a da limpezime exprimării literare – ceva de genul butonului de reglare. Mai este și puterea sonorului, intensitatea vocii interioare. Ca la radio – difuzorul. Dacă difuzorul este slab, nu prea auzi ce se transmite în eter. În orice caz, ca să poți auzi ceva interesant, toate aceste trei criterii – antena, reglarea, difuzorul – trebuie să corespundă. Iar unde și în ce circumstanțe se va întâmpla asta – nu prea contează. „Scenografia” poate fi diferită.

Multe dintre poeziile din acest volum cresc prin juxtapuneri de imagini, unele dintre ele iconice, iar aceste imagini creează fie „picturi”, fie „scurtmetraje” în slow motion. De unde vine pasiunea dvs pentru artele vizuale și cinematografice? Și ce ne puteți spune mai multe despre formula poetică, ars poetica dvs.?

Seghei Timofeev: Una dintre antologiile mele editate în Riga se numește Aproape fotografii. Când eram adolescent, îmi plăcea să studiez cărțile cu fotografii alb-negru. În familie nimeni nu se ocupa de fotografie, de-asta n-o percepeam ca pe un proces tehnic; fiecare cadru mi-l imaginam ca pe o închegare сurată a imaginii așa cum apărea direct în viață. O clipă – care imediat lua forma eternă, accentuând în același timp fragilitatea și trecerea acestui moment. Apoi a apărut formatul videoclipului. Țin minte cum, împreună cu prietenii, puneam să cânte piesele Depeche Mode și, în paralel, țineam televizorul cu sunetul închis. Pe ecran rulau filmele sovietice, care, în conștiința noastră brusc deveneau imagini pentru muzica ce se auzea. Probabil, totul vine de acolo, de la primele experimente cu vizualul, de la modul cum îl percepeam.

Niciunul dintre membrii proiectului Orbita nu s-a axat exclusiv pe literatură, pentru noi la fel de important era și filmul, și muzica, și arta vizuală. Pur și simplu nouă ne plăcea să ne exprimăm prin texte, deși fiecare dintre noi avea ocupații adiționale: eu eram DJ și prezentam emisiuni la radio, alții se ocupau de teatru și de fotografie. În același timp, de la bun început și până acum n-am avut un manifest literar. Intuitiv înțelegeam că poetica formulată, descrisă, încetează să se dezvolte, nu mai este interesantă, de asta n-am încercat niciodată să o formulăm. Cel puțin nu de sine stătător. Posibil astfel de lucruri pot fi exprimate doar de la distanță. Este posibil ca astfel de lucruri să nu poată fi exprimate decât de la distanță. Detașarea totală față de sine este, totuși, imposibilă.

Poezia dvs transfigurează nu doar realitatea imediată (prezentul), ci și trecutul. Un trecut care depășește limitele exclusiv personale, care este istoric (ca în Planul B, Bluesul mitraliorului, Suntem informați că, de exemplu) De ce momentele istorice personale despre care scrieți sunt importante pentru dvs. – și ar trebui să fie relevante pentru cititori? Și ce încercați să salvați (sau să sublimați) prin acest recurs la memorie?

Serghei Timofeev: Unele istorii ne bântuie, caută ieșire în exterior. Deseori sunt istorii din trecut. De ce ele apar, de ce se conturează în fața ochilor e greu de spus. Înseamnă că au fost importante pentru noi și necesită să fie înțelese. Însă niciodată n-o să afli dacă ele vor deveni importante și pentru cititor. De-asta bucuria e de două ori mai mare când acest lucru se întâmplă. Probabil omul care citește descrierea fantasmagorică și în același timp realistă a Planului B o va percepe mult mai sensibil dacă a trăit într-o țară cu același sistem social.

E curios că această poezie, în care este descrisă o clădire concretă din Riga, unde era sediul local al KGB, a renăscut în 2014, într-o instalație a Orbitei, chiar la etajul patru a acestei case. Acolo era expus acest text împreună cu desenul tehnic al unei construcții ciudate – un pat ordinar de care erau lipite niște aripi și alături stătea un pat metalic sovietic, aranjat de parcă ar fi fost adus dintr-o cazarmă sau un spital militar (sau dintr-o casă de nebuni). Din dulăpiorul montat în perete, se auzea înregistrarea unei emisiuni sovietice despre aviație. Toate aceste lucruri creau impresia unui dor nebun de zboruri, de evadare. Această extensie fizică a textului într-un lanț de obiecte a funcționat atunci foarte bine, într-o clădire care a rămas pustie până acum . O clădire, moștenitoare a unei întregi istorii, pe care deocamdată nimeni nu vrea să o cumpere sau să o închirieze.

Tonul preponderent al volumului este melancolic, uneori cu accente nostalgice. Vorbiți adesea despre trecerea timpului, despre oameni și lucruri de demult (ca în frumoasa poezie „Lumea veche”). V-aș întreba ce se întâmplă atunci când confruntați realitatea trecută cu cea prezentă. Și cum arată Lumea Nouă emergentă?

Serghei Timofeev: Timpul – e una dintre formele necesare pentru a te distanța față de procesul scrierii, despre care am mai vorbit. Distanța face evenimentele, care se retrag la linia orizontului, egale cu dimensiunea noastră. Atunci când sunt exact în fața noastră nici nu le putem vedea în întregime, unele părți acoperă altele șamd.

Așa și scriu. Și altfel, presupun, că nu pot. Când a apărut situația cu Covid-ul au început să se scrie poezii pe această temă, unul dintre amicii mei din Estonia chiar a început să facă o antologie cu astfel de texte. Însă eu am putut să scriu câteva lucruri, care reflectau într-un fel această temă, abia după un an de la declanșarea pandemiei. Un astfel de delay mi-a fost necesar.

Scrieți despre o normalitate înșelătoare, despre „dispozitive” care dau iluzia timpurilor liniștite. Cât de neliniștite sunt vremurile în care trăiți?

Serghei Timofeev: Trăim într-o perioadă uimitoare. Atât de multe se schimbă, se transformă. Din această cauză pentru unii tradițiile devin atât de importante – ca o împotrivire față de aceste schimbări. În poezia despre care vorbiți nu există, de fapt, un subtext politic. E vorba mai degrabă despre realitate și despre cât este aceasta de… reală, naturală. Ori, dacă te uiți atent – ea se descompune în pixeli, glitch-uri, poți vedea o întreagă mașinărie. Acolo este menționat mecanismul mobil al pisicii – un fel de imagine-hibrid. Mecanismul mobil de artilerie e o sintagmă militară, drept urmare „pisica” e percepută aici drept ceva artificial, construit. O eroare. Lucrurile nu sunt așa cum par? Sau invers, noi nu vedem lumea așa cum este ea de fapt? E complicat de spus, dar e interesant să meditezi pe tema dată.

În acest volum menționați Parisul, Berlinul, chiar India. Invitați cititorul să se abată de la cale, „să piardă direcția” (în „Aici începe pădurea”). De asemenea, doriți să veniți într-o țară „în care oamenii vorbesc în propoziții simple și blânde”. De ce acest dor de evadare, de ce această nevoie de a căuta sinele interior pe alte coordonate spațiale?

Serghei Timofeev: În poezia aici începe pădurea e vorba despre căutarea tăcerii, despre tendința spre depersonalizare, despre desprinderea de narațiunea personală. Nu e o pădure concretă, în care poți merge într-un weekend. Pentru mine, acest text e probabil reflecția, ecoul unui eveniment mai vechi. Acum câțiva ani, în locurile în care locuiesc cu familia în timpul verilor, s-a pierdut un copil mic. Pur și simplu s-a dus în pădurea de lângă vila părinților săi și a dispărut. Știrea s-a răspândit în rețelele sociale abia noaptea și voluntarii s-au grăbit în aceste locuri să-l caute. M-am dus și eu, era deja noapte, beznă, am lăsat mașina undeva la marginea pădurii și, orientându-mă după o indicație aproximativă spre locul în care s-a pierdut micuțul, m-am dus de unul singur prin desiș. Nu era o pădure de pini prin care poți merge liber, aici printre copaci erau mulți tufișuri și a trebuit să le străbat pas cu pas. A fost o experiență cu totul neobișnuită, foarte diferită de cele cotidiene. Când s-a luminat de ziuă, au venit și militarii. Au scotocit, metodic, în lanț, pădurea și în cele din urmă au găsit băiețașul care dormea sub o tufă.

Dar Paris, Berlin… Sunt pur și simplu zone geografice, locuri – fiecare dintre ele „cu specificul său, cu eroii săi”, cum scria cândva Apollinaire – unde au loc diverse acțiuni. Pentru călătoriile interioare nu sunt necesare deplasările în spațiu. În Rusia există o instituție de stat numită departamentul turismului interior. M-am gândit cândva că o plăcuță cu o astfel de inscripție ar putea fi plasată și în fața unei mănăstiri sau a unui centru de meditații. Literatura e și ea un turism interior. Oricum e o călătorie în sine, chiar dacă e vorba în text despre un loc concret aflat undeva, departe.

Jonglați cu concepte precum realitate versus irealitate / nerealitate, „irealitate hiperrealistă” „hiatus ireal”. Ce ne puteți spune mai multe despre metamorfozele realității înconjurătoare?

Serghei Timofeev: Tot ce pot zice despre asta se găsește în textele mele. Nu cred că pot explica mai mult. Cândva m-a frapat ideea oberiuților* – aceea că lumea licărește. E cea mai potrivită descriere a stărilor de existență și inexistență, a concretului și abstractului, a realității și iluziei. Continuând acest gând poți ajunge la ideea că e posibil ca lumea să fie un semnal, un mesaj (anume acela pe care poetul-radioreceptor îl prinde, îl primește din aer). În același timp, poezia nu limpezește esența lumii, deoarece e compusă din cuvinte, dar într-un fel misterios ea ne îndrumă atenția către această esență ambiguă, către această licărire.

*oberiuți (uniunea artiștilor reali) – grup de literați și oameni de cultură din Leningrad de la începutul anilor ‘30. Manifestul lor consta în refuzarea formelor tradiționale de exprimare artistică, necesitatea reînnoirii metodelor de exprimare a realității. Cultivau grotescul, alogismul, poetica absurdului.

Ce urmează după această nefericită pandemie, în ceea ce privește poezia? Care sunt planurile dvs, ce pregătiți?

Serghei Timofeev: Rămâne să vedem cum ne-a schimbat această situație . Mulți vor să se întoarcă la viața de dinainte, la situația din decembrie 2019. Aș fi vrut ca noi toți, ca civilizație, să ne corectăm unele aspecte ale evoluției nostre, dar nu știu cât de realistă este dorința mea. În domeniul poeziei, în sfârșit vor reveni festivalurile, comunicarea pe viu. În această vară am fost invitat la festivalul de poezie de la Berlin, la sfârșitul lui iunie. După o lungă perioadă de analiză a situației, organizatorii au hotărât totuși să-l facă online. Sper că următoarele festivaluri vor fi în formatul obișnuit, personal aproape că nu mă uit la lecturi la calculator, nu-mi este suficientă atmosfera, nu-mi dă sentimentul de comunitate, de realitate. Toate aceste detalii care „încadrează” evenimentul, care îi creează o ramă, ca unui tablou.

Planul meu imediat este să finalizez un libret pentru opera compozitorului Edgars Makens. Este o operă care are ca subiect ideea de contacte interpersonale și modul în care contactele virtuale le pot înlocui sau nu pe cele reale. Desigur, se vorbește și despre dragoste acolo. Nu este primul libret pe care-l scriu – în 2014 a a avut loc premiera operei Mihail și Mihail joacă șah, în care era vorba despre o partidă concretă de șah pentru titlul de campion mondial între doi șahiști sovietici – Mihail Botvinnik, reprezentantul școlii vechi de bază din anii `50, și Mihail Tali, un tânăr axat pe improvizație un adevărat șaizecist. Apropo, acesta din urmă era din Riga, s-a născut și a trăit toată viața aici.

De asemenea, mă gândesc să scriu o carte despre câinele lui Richard Wagner, pe care l-a găsit chiar aici, în Riga. L-a luat împreună cu el când a fugit la Paris, salvându-se de creditori. Wagner l-a descris în jurnalul său.

În privința poeziei – sper că antena mea va prinde în continuare semnale din aer. Însă când, unde și cum se va întâmpla – nu mă apuc să prezic.

traducere: Veronica Ștefăneț


Veronica Ștefăneț a câștigat în 2019 concursul anual de debut susținut de Casa de Editură Max Blecher, cu volumul scrum, și a tradus împreună cu Victor Țvetov antologia poeților contemporani ruși – Tot ce poți cuprinde cu vederea – publicată tot în 2019 de editura Paralela 45.

Poți comanda Aparatele unui timp liniștit

Serghei Timofeev | Sursă foto: Latvianliterature.lv


Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s