Alexandru Vakulovski: „Scrierea acestor poeme m-a usturat”

Apărut la sfârșitul anului 2020 la editura Charmides, volumul de poezie a cui e casa asta semnat de Alexandru Vakulovski a trecut, pe nedrept, aproape neobservat – și nesemnalizat – de cititorii profesioniști.

Inedită în peisajul literar românesc actual (nu doar) prin tematica și subiectele abordate, cartea scriitorului basarabean vorbește cu mult curaj și îndreptățire personală, dar și cu obiectivitate documentată jurnalistic despre „istoria contemporană, minciuna politică, crima în desfășurare” (Bogdan-Alexandru Stănescu). „Ce distanță e între conflict și pace? Nu există metru pentru așa ceva”, spune Alexandru Vakulovki în interviul de mai jos.


Pentru o plasare corectă în contextul istoric / temporal – când ați început să lucrați la acest volum și cât din el l-ați scris pe parcursul rezidenței literare „Prishtina has no river” (conform notei din preambul)?

Alexandru Vakulovski: Primele poeme din a cui e casa asta au fost scrise în 2014, când în Ucraina a început Euromaidanul și când a început de fapt războiul și a fost ocupată Crimeea de Federația Rusă. Nu m-am gândit atunci la o carte. Erau niște poeme dictate de tragediile din țara vecină, ale oamenilor de lângă noi. M-am născut aproape de granița cu Ucraina, la vreo 80 de km de Marea Neagră și de Odesa, ceea ce se întâmpla atunci, ceea ce se întâmplă și acum – nu mă lasă rece, e prea aproape de noi. Ca să vă fie clar, pe vremuri oamenii din Antonești mergeau mai des la piețele agricole din Odesa, decât la cele din Chișinău.

Înainte de-a merge în Kosovo, aveam scrise două poeme mai mari: încă un jurnalist a fost omorât și un avion cu cadavre, care în prima sa variantă se numea Terrorussia. Poemele astea, puse atunci pe blog, au avut un impact mare, ceea ce înseamnă că tema nu mă interesa doar pe mine. Dilema veche postase atunci la rubrica Poemul săptămânii Terrorussia, ceea ce mi-a arătat clar că și peste Prut, nu doar în Basarabia, lumea urmărește ceea ce se întâmplă în Ucraina.

Chiar înainte de rezidența din Priștina, la cenaclul nostru din Chișinău, Republica, am avut un maraton poetic despre păduri. Atunci m-am gândit la poemul praful, dar n-am apucat să-l scriu acasă. Deși am primit rezidența pentru scrierea unui roman (la care încă… lucrez și acum), în Kosovo mi-a venit ideea publicării acestui volum, tot acolo am și scris o bună parte, restul din mare, soare, titușki, omuleți verzi și o bucată din partea a doua din carte, apă-n Kosovo. Culmea e că ultimele texte despre Kosovo au fost scrise deja la Chișinău și inițial ar fi trebuit să facă parte din alt proiect. Dar cum editura la care a fost anunțată cartea a renunțat în perioada pandemiei la literatură română contemporană, am mai avut timp de scris și, ca să zic așa, apă-n Kosovo mi s-a părut din același film cu mare, soare… Mi se pare că a cui e casa asta arată bine așa, chiar mai bine decât cum o văzusem eu la început. Și pentru asta trebuie să mulțumesc editurii Charmides, lui Gavril Țărmure, lui Dan Coman, dar și oamenilor care au lucrat la forma ei (Leon Cruceru, Matei Man, Ghenadie Popescu).

Prima secțiune a volumului („mare, soare, titușki, omuleți verzi”) tratează central conflictul ruso-ucrainean declanșat în 2014, dar acoperă o bucată mult mai amplă de istorie, vorbind, printre altele, și despre relațiile moldovo-transnistrene-ucrainene. Cât de dificilă – în primul rând ca implicare afectivă, apoi la nivelul documentării și al redactării – a fost scrierea acestei părți din volum?

Alexandru Vakulovski: Scrierea acestor poeme m-a usturat: totul a fost prea proaspăt, mult prea aproape, ca bunica mea născută în Martanoșa, Ucraina, din cauza asta am și dedicat volumul bunicilor mele, mult prea chinuite de evenimentele istorice.

Deși de multe ori spun că munca de jurnalist sau editorialist este ceva parazitar pentru scrisul meu literar, acum n-a fost chiar așa, din contra, m-a ajutat mult la documentare, acolo unde n-am putut să documentez la pas, cum s-a întâmplat cu Odesa, rănile care se extind în spațiul ex-sovietic. Până în Moldova.

Plecăm de la relatarea războiului ruso-ucrainean. Spuneți „moartea în Ucraina nu mai e / o știre / doar o statistică plictisită / cu zeci de mii de morți.” Evidențiați în carte, cu subiect și predicat, câteva momente de manipulare grosolană a evenimentelor din acea perioadă (printre care și dispariția/prăbușirea avionului MH11), comentând ulterior „uneori propaganda / e mai tare decât un batalion de tancuri / chiar și atunci când e proastă.”
V-aș întreba dacă parte dintre lungile poeme dedicate acestui episod sunt scrise la „cald”. Și, având în vedere că, la acea vreme, evenimentele se rostogoleau într-un tăvălug indiscernabil, cum v-ați ferit (dacă ați reușit) de astfel de manipulări mediatice? Nu în ultimul rând cum ați ales perspectiva narativă? V-ați propus o abordare nepărtinitoare, ați evitat taberele, așa cum își propune jurnalismul de calitate sau nu v-a preocupat în mod deosebit echidistanța relatării?

Alexandru Vakulovski: V-am răspuns deja la o parte a întrebării, primele poeme au fost scrise la fierbinte. Cu cât te depărtezi mai tare de o zonă de conflict, de război, lucrurile devin mai încețoșate. Câți români din România știu că în Moldova și acum stă armata Federației Ruse, o armată de ocupație? Câți știu că oamenii din Varnița de nenumărate ori au împins cu mâinile goale gheretele ilegale ale vameșilor separatiști, care erau înarmați până-n dinți? Câți știu că în 2014 în Moldova s-au format tabere paramilitare în raioanele găgăuze, iar unii dintre politicienii moldoveni aveau tratative cu formațiunile paramilitate separatiste din Ucraina? Aia e, pe scurt.

Ce distanță e între conflict și pace? Între frăție și „niciodată nu vom fi frați”, cum spun versurile unui cântec ucrainean? Nu există metru pentru așa ceva. Dar m-am născut în URSS, am lucrat ca jurnalist, nasul simte ușor când e vorba de propagandă. Nu de alta, nu-i nici o diferență între propagandiștii țariști antisemiți care la începutul secolului inventau povestea cu un copil crucificat de evrei și cei din 2014, cu aceeași poveste plasată în Ucraina. Mai e ceva: cât de frate poți fi cu politicienii ucraineni când ei închid școlile de limbă română? Nu am evitat nici tema asta, n-am vrut doar alb și negru, doar floricele și gunoi, că ar fi fost prea simplu.

De la distanța la care sunt eu, pare că lucrurile s-au mai așezat, deși ecoul războiului nu s-a stins și nu are cum se stinge prea curând. Cum vă situați la această oră – după o perioadă semnificativă de la atenuarea (cel puțin mediatică) a ostilităților în regiune și probabil de la scrierea poemelor – față de realitățile consemnate, de tabloul poetic pe care l-ați creat și care dă impresia că este redactat la un prezent istoric continuu?

Alexandru Vakulovski: Armata rusă de ocupație n-a plecat din regiunea transnistreană, în Ucraina între regiunile separatiste și armata ucraineană încă sunt lupte și există o linie a frontului, Crimeea e ocupată, românilor li-e tot mai greu să învețe limba română la Cernăuți, Herța și în regiunile unde s-au născut vorbind româna. Încă mai sunt răpiți civili și polițiști din Moldova și duși la Tiraspol. Dar presa se satură de conflicte lungi. Cum se satură și oamenii acum de mască. Și mai clar: dacă tu stai în București și n-ai apă caldă, te mai interesează problemele românilor din Herța? Te mai interesează tătarii și Crimeea? Desigur că nu. Iar conștiința se liniștește când susții un basarabean la Vocea României, că de Cernăuți am uitat deja. Sau când participi la un protest legat de lucrurile ce se mai întâmplă în State, că e mai cool așa.

În amplul poem „praful” (cu subtitlul explicit „praful se va alege de noi”), vorbiți despre istoria recentă, despre conflicte militare fierbinți sau latente, despre neimplicarea sau proasta conducere a liderilor mondiali, despre politica/politicile rău-voitoare, despre încălzirea globală și despre dezastre naturale. Trageți un semnal de alarmă, dezvoltând o viziune pesimistă asupra viitorului omenirii.
După provocările și schimbările (implicit de mentalitate) pe care le-a adus anul 2020 și începutul lui 2021, v-aș întreba dacă există vreo șansă ca stările de fapt semnalate în poem să fie reversibile sau să-și găsească o rezolvare fericită – iar Odesa, ca să vă parafrazez, să redevină pentru totdeauna frumoasă și romantică ca în poezia lui Vieru? Am putea vorbi, întreb și altfel, de o posibilă relativizare a conceptului de apocalipsă, așa cum pare ea profețită acum în poemul „praful”?

Alexandru Vakulovski: Apocalipsa, de la Ieremia încoace, a fost prezentă în viața oamenilor. Nu s-a relativizat niciodată. Dar desigur că e foarte greu trăind și gândindu-te continuu la Războiul Rece, la Siria, la sărăcie și foamete, la românii din Ucraina. Chiar înainte de izbucnirea pandemiei, la începutul lui februarie 2020 am fost la Odesa, m-aș fi dus și anul ăsta, dar n-am putut din cauza resticțiilor. Da, e bine acolo, dar sunt flori proaspete la cruci noi. Praful nu e deloc relativ. Dar nouă ni se poate părea.

Șederea dvs. în Kosovo a însemnat Priștina (cu Sunny Hill, viva fresh store și cafeneaua Half & Half), Peja/Peć, Gračanica. „apă-n Kosovo” surprinde chipuri, interacțiuni, stări, geografii, aduce culoare locală în poemele-tablou (sau crochiu). Sub o aparentă acalmie a locurilor, se văd însă rănile războaielor din zonă, efectele retrasării granițelor și separărilor forțate, se simt tensiunile interetnice (sârbi/albanezi). Dacă ar fi să rezumați sau să esențializați, ca observator extern, starea de spirit din Kosovo, care ar fi aceasta?

Alexandru Vakulovski: Cam asta am încercat să fac în apă-n Kosovo, mi-a fost mai ușor să scriu un ciclu de poeme despre oamenii de acolo decât să scriu un eseu, de exemplu, deși am publicat și un reportaj de călătorie. E clar că încă mai există tensiuni interetnice acolo, nu se poate altfel după război, dar în general oamenii sunt calzi și primitori, așa cum sunt toți balcanicii. Cu toții spunem haide! Iar bucurie la noi e bucurie, iar la albanezi e frumusețe. Însă m-a bucurat faptul că pacificatorii din Kosovo sunt chiar pacificatori, simți asta, nu ca în regiunea separatistă transnistreană.

Vorbind despre Kosovo faceți trimiteri, în repetate rânduri, la R.M. (pacificatorii kosovari vs. pacificatorii transnistreni sau „nu știu cum e acum cu plimbările / prin lume ale kosovarilor / probabil ca la moldoveni sau poate chiar mai rău”). Creați punți, descoperind similitudini. Până unde poate merge această corespondență, în opinia dvs., având în vedere istoria distinctă, diferențele etnice etc.?

Alexandru Vakulovski: Mi s-a părut că avem multe în comun, chiar dacă majoritatea la noi e ortodoxă, iar la ei musulmană. Probabil că religia a avut un cuvânt greu și în conflictele lor, dar să știți că musulmanii m-au trimis să văd mănăstirea din Gračanica, am apreciat asta. Ne deosebim prin multe, dar mi se pare normal. Ca basarabean am simțit că noi încercăm să o scoatem la capăt din ruinele URSS-ului, iar ei încearcă să-și contruiască o țară din ruinele Iugoslaviei.

În frumosul poem care dă și titlul volumului – „a cui este casa (asta)” – vă identificați la un moment dat cu proprietarul Berisha, în casa căruia locuiți. Spuneți că acest nume este destul de întâlnit. Dacă ar fi ca berisha să fie un nume generic (reprezentativ pentru kosovari), mai mult, poate chiar un substantiv comun, ce ar putea însemna el, metaforic vorbind?

Alexandru Vakulovski: M-am gândit direct la un fotbalist, că aveau unul în naționala lor. Deci e un fotbalist care stă la o terasă și bea un energizant cu un vin sau cu o cafea.

Având în vedere subiectele abordate și stilul poetico-narativ din acest volum, vă întreb cum vedeți relația între un text poetic și experiențele de viață ale autorului? Și o ultimă întrebare la acest punct. Cât de implicat ar trebui să fie un poet în viața cetății, firește în limitele artei sale?

Alexandru Vakulovski: Experiența ajută mult un scriitor, mai ales pe prozatori. Scriitorul trebuie să aducă arta în cetate, cât despre implicarea lui mi-e greu să vorbesc. Am văzut cum literatura angajată a făcut rău atât societății, cât și literaturii. Pe de altă parte, mă bucur că am avut un scriitor ca Paul Goma, pe care un sistem întreg nu l-a putut înfrânge. Nici după căderea comunismului nu s-a lăsat înfrânt de noul sistem, compus din torționarii lui care se lăudau la tv și foștii colegi de breaslă-turnători care îl denigrau. Mă bucur când mă gândesc la Steinhard. Ei au făcut și literatură, nu doar că nu s-au îndoit. Iar multor scriitori care simpatizau comuniștii în perioada interbelică, le-a stat în gât mai târziu. E și cazul lui Gheorghe Dinu/ Stephan Roll, din spusele soției sale, dar și al multor altora. Am fost la multe proteste, și în România, nu doar în Moldova, unde am întâlnit o grămadă de scriitori. Dar nici acum nu-mi dau seama care ar trebui să fie limita implicării unui scriitor. Nu că nu mi-ar fi plăcut să avem un președinte ca Václav Havel sau ca Mario Vargas Llosa.


încă un jurnalist a fost omorât

moartea nu a mai fost atât de aproape
o urmărim în direct de la Kiev
uite oamenii
uite coasa
uite automatele kalaşnikov
uite nu mai sunt oamenii
uite cum moartea se întinde pe jos
într-o baltă
vie

cu sufletul la gură
oamenii înconjuraţi de baricade
cântă

poze
filme
oameni vii
oameni plini de sânge
aceiaşi oameni
deja cadavre

/…/

bisericile s-au umplut de cadavre
şi de
răniţi
e ceva greu şi pentru Dumnezeu

a mai trecut o zi
20 02 14
Ucraina
nimeni nu vrea să moară

moartea-i peste tot

femeile kosovare

dacă vrei să faci o fotografie
panoramică în Priștina vei prinde
în cadru câteva femei spălând geamurile

femeile kosovare sunt alpiniste
nu știu dacă au școală pentru așa ceva
dacă învaţă de la mame sau
exersează în Rugova

un lucru e clar
de la o vârstă nu mai speli geamurile
nu instalezi rulouri
o fac doar fetele și mămicile tinere
apoi
gata cu
alpinismul urban
e rândul fiicelor și nepoatelor

femeile kosovare sunt pregătite
geamurile sunt curate
rulourile au fost instalate

ziua dacă vrei
soarele nu te mai bate în ochi
dar mai ales noaptea
prin geamurile curate nu
va pătrunde bezna

(Alexandru Vakulovski, a cui e casa asta, Editura Charmides, 2020)


Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s