Simona Sora: „La Ileana Mălăncioiu legătura între etic și poetic e fibra poeziei sale”

Ileana Mălăncioiu

Ileana MĂLĂNCIOIU s-a născut la 23 ianuarie 1940, în comuna Godeni, județul Argeș. În 1968 și-a luat licența în filosofie cu o teză despre Lucian Blaga, iar în 1975 și-a susținut doctoratul cu lucrarea Vina tragică.

Debutează în 1965, în revista „Luceafărul”, iar editorial cu volumul Pasărea tăiată (1967), care o impune imediat atenției criticii. Au urmat Către Ieronim (1970), Inima reginei (1971), Crini pentru domnișoara mireasă (1973), Ardere de tot (1976), Peste zona interzisă (1979), Sora mea de dincolo (1980), Linia vieții (1982), Urcarea muntelui (1985; reeditată în 1992, în ediție necenzurată). Volumele sale de poezie au fost traduse în franceză, engleză, suedeză, letonă, catalană.

Nu doar poezia, ci și publicistica și eseistica ce-i poartă semnătura – Vina tragică. Tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka (1978), Călătorie spre mine însămi (1987), Crimă și moralitate (1993), Cronica melancoliei (1998), A vorbi într-un pustiu (2002), Recursul la memorie (2003) – o consacră pe Ileana Mălăncioiu drept unul dintre cei mai importanți scriitori postbelici. Membră a Uniunii Scriitorilor din 1970, în 2013 a devenit membru corespondent al Academiei Române. A fost premiată de mai multe ori de Uniunea Scriitorilor și i-au fost acordate, pentru întreaga operă, importante alte distincții, între care Premiul Național „Mihai Eminescu”, Premiul Național pentru Literatură, Marele Premiu „George Bacovia”.

Antologia Peste zona interzisă, apărută la Editura Cartier în 2020 cuprinde selecții din volumele de poezie mai sus amintite, la care se adaugă poeme din perioada 1989 – 2005, reunite sub titlul După învierea lui Lazăr.

„Trebuie să o poți urma pe Ileana Mălăncioiu în toate bolgiile infernale surprinse în cărțile sale, pe toate vîrfurile atinse în căutările sale, în toate gesturile radicale, în toate postùrile antigonice (și agonice) în care a fost pusă, ca să înțelegi drumul de la Pasărea tăiată la Urcarea muntelui. Cum de n-a căzut? mă întreb de foarte multă vreme, cu acea atenție – la viața și la scrisul ei – pe care doar presimțirea autenticității veritabile o poate suscita. Și cu o admirație neștirbită mai ales pentru transparența edificării de sine. Cum de cele două armături, cea oțelită și cea plumbuită, cea de pămînt și cea vizionară, au rezistat, suprapunîndu-se, pînă azi? Nu se știe, chiar nu se știe, se poate doar încerca, mereu de la capăt, pe cont propriu…”, scrie în prefață Simona Sora, autoarea acestei ediții de colecție.


Aș începe prin a te întreba frontal – cine este Ileana Mălăncioiu pentru tine? Ce înseamnă poezia ei pentru criticul literar, dar și pentru omul (iubitor de poezie) Simona Sora?

Simona Sora | Credit foto: Dan George Cojocariu

Simona Sora: Ileana Mălăncioiu este nu doar o mare poetă (mare aici însemnînd deopotrivă integrator al unor limbaje poetice esențiale, dar și inovator în limbaj poetic), dar și o conștiință etică, lucru foarte rar în literatura noastră contemporană. Pentru mine I.M. este o ființă care spune exact ce crede și acum, în prezentul acesta atît de tulburat și de amestecat: spune ce crede despre instituțiile literare și politice, spune, răspicat, ce crede despre poezia/proza care se scrie azi, spune exact ce crede despre cum se face poezia tehnic și… metafizic.

Cum s-a născut acest volum consistent? Care au fost criteriile tale de selecție, ce a presupus efortul tău de antologare, ce provocări și ce satisfacții ți-a adus munca de editor?

Simona Sora: Ileana Mălăncioiu m-a rugat să mă ocup de acesată selecție și să scriu un cuvînt introductiv. Am încercat să citesc cele zece volume ale sale cu un ochi „de azi“. Din păcate au existat și alte criterii, cele editoriale, de spațiu, și astfel, a trebuit să renunțăm, în ultimă instanță, la cîteva dintre cele mai puternice poeme, doar pentru că ele se aflau, grafic, în preajma finalului de capitol și o dată scoase, nu stricau structura. Altfel, am căutat acel „cifru poetic“ pe care, în Recurs la memorie, Ileana Mălăncioiu îl vede ca pe o încercare, mereu pe cont propriu, de a afla „cum a reușit [un poet] să ajungă la ceea ce a ajuns în cele mai puternice versuri ale sale.“. O asemenea lectură, pornind de la 10 versuri inconturnabile (o lectură fatalmente decalogică, și pentru că antologia de față surfează cele zece volume de poezie ale Ilenei Mălăncioiu), ar putea trimite la o formă de „individuație“ poetică, adevăratul său proiect spiritual.

Luăm în considerare pregătirea academică a Ilenei Mălăncioiu, manifestarea sa și ca eseistă/publicistă sau, deloc de neglijat, afinitatea ei față de creația lui Lucian Blaga. În acest context, putem vorbi nu neapărat despre un sistem, dar poate despre o viziune / o osatură filosofică pe care a crescut – coerent, consecvent, bine articulat – „carnea” poeziei ei?

Simona Sora: Lucian Raicu, „poetul criticii“, cum îl numea Ileana Mălăncioiu, a văzut în Crini pentru domnișoara mireasă, simultan o formă de forță născută din tăcere și o formă de acțiune (în sensul cel vechi al poeziei-creație) „în stare să miște frontierele realului“. Aș zice că majoritatea volumelor sale sînt așa, iar dacă există o osatură filozofică ea ține de o formă gîndire vie care regîndește simultan realitatea și poeticul realității, ultimul limbaj, cum ar zice un poet rus.

În deschiderea volumului ai scris o prefață consistentă, atent structurată – un „breviar de lectură”, îl numești tu -, un decalog poetic pornind de la „decalogul de fond”, să-i spunem moral, asumat de autoare. Te-aș invita să spui câte ceva despre această uniune organică între afect și etic în poezia semnată de I.M.

Simona Sora: Am încercat să reconstitui un drum al construirii/descoperirii/împlinirii propriei ființe (care se numește, în psihologia abisală, individuație), un itinerar care nu are mai niciodată clare etape cronologice: mugurii ei apar uneori în plin deșert, alteori în siajul vreunui gest inexplicabil rațional. În biografia poetică pe care-am încercat s-o reconstitui, Urcarea muntelui (1985) începuse cu mult înainte de Ardere de tot (1976). Nonconformismul radical (cu atît mai radical cu cît mai altoit pe o poezie de factură eminamente clasică) era astfel crescut organic, printr-o asumare de sine, dar și prin asumarea marii culturi și a (eternei) naturi omenești, cu toate ale sale. La Ileana Mălăncioiu legătura între etic și poetic a fost (și a rămas) esențială, cred că e fibra poeziei sale.

Memorabile, pătrunzătoare versurile „Frica rămăsese singurul sentiment omenesc” (La limită), „Întreg orașul era plin de morți/ Ieșiseră pe strada principală” (Coșmar), „O crimă săvîrșită pe strada principală,/ În amiaza mare, o crimă oribilă,/ Și nimeni nu plînge și nimeni nu strigă/ Și nimeni nu pune mîna pe criminal” (O crimă săvîrșită pe strada principală).
Pentru că tot aminteam mai devreme de etic, în ce măsură (sau în ce momente) poezia Ilenei Mălăncioiu, departe de a fi una programatic „angajată”, devine, totuși, una a cetății, nu își refuză tranzitivitatea și transparența socială?

Simona Sora: Erau vremuri (și sînt vremuri, deși asta n-o mai spune nimeni răspicat) în care nu se putea altfel. Probabil dacă I.M. nu era o mare poetă nici nu ne-am fi amintit de acea scenă pe care o descrie un martor ocular absolut creditabil într-o prefață: Zice Eugen Negrici: „În sala ticsită cu microfoane și informatori unde avea loc Congresul Uniunii Scriitorilor în 1981 am văzut-o si am auzit-o cum demonstrează cu o logică frisonantă, în propoziții exacte, pronunțate răspicat, caracterul obscurantist al regimului Ceaușescu”. Mă întreb cu ce-ar echivala asta azi și îmi zic că dacă există cineva care să demonstreze cu aceeași logică frisonantă felul în care disprețul noilor culturnici pentru literatură distruge mult din ce-a mai rămas valabil, tot I.M. ar fi aceea…

Și câteva versuri frisonante: „Și să nu se zbată trupul singur/ Stau să treacă moartea-n el prin mine” sau „Să mi se ia pentru o vreme trupul,/ să rămîn suflet și atît,/ să plîng cum plîng sufletele singure/cînd li se face urît.” (Rugă). Această sciziune între spiritual (cap) și viață (trup) amprentează întreaga creație poetică a Ilenei Mălăncioiu.
Pentru că scrii în preambulul antologiei despre „sacrificiul de sine” și „vina de a nu trăi o viață armonioasă”, te-aș întreba ce anume face din Ileana Mălăncioiu o Antigonă agonistă (în opinia lui N. Steinhardt)?

Simona Sora: Nu m-aș hazarda într-o zonă mai degrabă psihanalitică decît filozofică. Ce aș putea spune însă e că structura eminamente clasică a poezie scrise de Ileana Mălăncioiu a fost permanent violentată de această „vină tragică“. Astfel ea se și reinventează, cum putem vedea foarte clar de la un volum la altul.

Plumb bacovian, incursiuni peste zona interzisă în tărâmul lui Hades – sau altfel spus dezamăgire, tristețe, macabru în volumele Ilenei Mălăncioiu. De unde vine, totuși, căldura lirică, ce anume stârnește în cititori un soi de atașament vibrant față de poezie ei?

Simona Sora: Poezia Ilenei Mălăncioiu, ca marea poezie, în general, atinge nivelul acela de limbaj ultim, de cristalizare într-o imagine care-ți rămîne pe retină și în imaginar. Libertatea despre care vorbește I.M. în Linia vieții sau în Urcarea muntelui este un soi de libertate dobîndită prin autonomizare, nu prin izolare, și prin conștientizarea celorlalți, prin împărtășirea aceleiași conștiințe, nu doar etice. Aș zice poetice. Poezia Ilenei Mălăncioiu a coborît în stradă în alt fel decît cea a generațiilor ’80 sau ’90, printr-o radicalizare a ethosului, o deplasare dinspre filonul metafizic, mitic și simbolic (din volumele anterioare, dar și din substraturile ființei care se caută) spre realitatea reală. Asta o face să se întîlnească mai ales cu un fel de cititori esențiali, care nu se sperie de abisuri.


Pasărea tăiată

M-au ascuns bătrînii, după obicei,
Să nu uit de frica păsării tăiate,
Şi ascult prin uşa încuiată
Cum se tăvăleşte şi se zbate.

Strîmb zăvorul şubrezit de vreme,
Ca să uit ce-am auzit, să scap,
De această zbatere în care
Trupul mai aleargă după cap.

Şi tresar cînd ochii, împietrind de groază,
I se-ntorc pe dos ca să se albească
Şi părînd că-s boabe de porumb
Alte păsări vin să-i ciugulească.

Iau c-o mînă capul, cu cealaltă restul,
Şi le schimb cînd mi se pare greu,
Pînă nu sînt moarte, să mai stea legate
Cel puţin aşa, prin trupul meu.

Însă capul moare mai devreme,
Ca şi cum n-a fost tăiată bine,
Şi să nu se zbată trupul singur
Stau să treacă moartea-n el prin mine.

O crimă săvârşită pe strada principală

O crimă săvârşită pe strada principală,
În amiaza mare, o crimă oribilă
Şi nimeni nu plânge şi nimeni nu strigă
Şi nimeni nu pune mâna pe criminal.

Eu însămi stau aici şi scriu versuri,
Ca şi cum versurile mele ar putea opri
O crimă ce se face pe strada principală
În plină zi.

O, când voi lăsa totul la o parte
Să ies în stradă şi să strig cât pot:
S-a petrecut o crimă, puneţi mâna pe criminal,
Puneţi mâna pe mine, complicele.

Istoria se repetă

Istoria se repetă, Iisus şi-a dus crucea
Aşa cum şi-a dus Isaac legătura cu lemne
Aşezată pe umerii săi de bătrânul Avraam
Numai că Fiul Tău nu putea să fie înlocuit

Ca al lui, cu berbecul pregătit pentru jertfă.
Cu privire la mult trâmbiţata înviere a morţilor
Nu se mai suflă o vorbă, dar ei au înţeles
Din instinct că ea se apropie.

Mişcarea lor aproape imperceptibilă
Mă face să mă clatin pe picioare,
Un curent viu împrăştie aerul apăsător,
Cine eşti tu, frate, şi cum te-ai ridicat

Şi peste firea lor şi peste a celorlalţi,
Răsuflarea ta rece ne-a îngheţat inimile,
Iartă-ne nouă frica noastră cea de toate zilele,
Iartă-ne nouă Frica.

(Ileana Mălăncioiu, antologia Peste zona interzisă, Editura Cartier, colecția Cartier de colecție nr. 28, 2020)


Simona SORA s-a născut în 1967 la Deva. A debutat editorial în 2008 cu eseul Regăsirea intimității (Cartea Românească), ce a primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Premiul pentru debut al revistei Observator cultural, Premiul pentru exegeză în proza românească, Premiul pentru debut al revistei România literară, și a fost finalistă a Marilor Premii Prometheus. În 2009 a publicat eseul Ultima Thule. Cetățile dacice din Munții Orăștiei (Artec, Spania), iar în 2014 volumul de publicistică Seinfeld și sora lui Nabokov (Polirom). Primul său roman, Hotel Universal (Polirom, 2012, 2013), a fost tradus în limba croată de Goran Colakhodzic, Ana Brnardic Oproiu și Adrian Oproiu (Bozicevic, 2015), iar în limba franceză de Laure Hinckel (Belfond, 2016) și a primit Premiul Academiei Române „Ion Creangă” pentru proză, Premiul revistei Accente pentru proză, fiind totodată nominalizat la Premiul „Festival du premier roman” de la Chambéry-Savoie. În 2020 a publicat cel de al doilea roman, Complezență – Înălțarea la ortopedie/Musafir pe viață (Editura Polirom). A tradus în română literatură spaniolă și hispano-americană (Carlos Fuentes, Crezul meu; Iván Repila, Băiatul care a furat calul lui Attila; Roberto Bolaño, O povestioară lumpen) și a fost inclusă în numeroase antologii românești de proză scurtă. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN România. În prezent coordonează Editura Institutului Cultural Român.


Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s