Ligia Keșișian: „Poezia e superputerea și neputința care se învârt în jurul meu ca dervișii”

Ligia Keşişian | Credit foto: Ligia Keşişian

De la apariţia cărţii Miss Houdini a trecut mai bine de un an, timp în care Ligia Keşişian a continuat să scrie şi să traducă poezie, a iniţiat şi co-organizat seria de evenimente literare Lit Out Loud, a devenit membră Pen Club România.

Am încercat o nouă lectură a poemelor cuprinse în volumul menţionat şi am invitat-o pe autoare să-mi dea replica la câteva întrebări.

Carte poştală

în satul tău nu
s-au mai născut copii de acum douăzeci de ani
femeile au
săpat o grotă în malul argilos
unde se duc
duminica după slujbă
își dau
rochiile și ciorapii jos se întind pe pămînt și cîntă
în marginea mea de lume
mă întind pe o placă rece de marmură
mîna ta albă pe genunchiul
meu mușcat de animalele mediteranei
lîngă tine o
piele arsă de soare
pusă la uscat pe un trup uriaș de femeie

pe patul tău de scînduri
visînd la o vrăjitoare cu sfîrcuri negre din new orleans
la o negresă cu articulaţii lichide
la carnea ei tare de prădătoare
a savanelor africane
la marea barieră de corali care ard tălpile
înotătoarelor dezbrăcate
la albinoase cu ochi albaștri și trupuri
vodkă cu lapte
și tu în satul tău vînînd mistreţi
doar din cruzime
prea bătrîn pentru toate frumoasele lumii.

(din Miss Houdini, Editura Charmides, 2019)


Te poţi metamorfoza, te poţi eschiva, poţi dispărea… dar nu întru totul – căci nu poţi lăsa în locul tău „o păpuşă de cîrpă şi nimeni să nu-şi dea seama de diferenţă”. Cum este, de fapt, această Miss Houdini care nu-şi refuză nici bucuriile, nici, mai ales, amărăciunile iubirii, care respiră, se deplasează, trăieşte cu pasiune fiecare clipă?

Ligia Keşişian: Miss Houdini nu se teme să-și piardă echilibrul fragil explorând adâncimile și necunoscutul, renunță la zonele de siguranță, la rutină și realitățile imediate în favoarea curiozității, a intensității și a drumurilor nebătătorite, alege întotdeauna libertatea, nu-i plac lucrurile călduțe, preferă să se scalde în ape adânci printre pisici de mare, în imediata apropiere a unui vulcan. E inconștientă, uneori neglijentă, alteori crudă, fără să renunțe la apropiere, explorează fără frică profunzimile și galaxia în continuă expansiune, nereușind vreodată să ajungă până la capăt dar încercând în permanență. E fetița care își dorește să îi salveze pe cei din jur și pe sine, știind dar uneori uitând că nimeni altcineva nu o va face, e bătrâna care se dezice de trup și trăiește într-o perpetuă tinerețe în afara ei, e un animal care aleargă prin pădure îngrozit și exaltat. La ea, totul se petrece cumva simultan, un sentiment extrem nu îl anulează pe altul, fericirea absolută și groaza se întrepătrund mereu, cred că asta o face atât de vie.

Cum ţi-ai situa (supra)personajul între cele două ipostaze contradictorii pe care le propune poezia ta – trezirea la realitate (din „Trezeşte-te”) şi fuga de realitate, o realitate de care Miss Houdini se îndoieşte („dacă ştiu să fac ceva bine este să mă îndoiesc de realitate”)?

L.K.: Miss Houdini este o creatură a contrastelor și aici sigur are ceva în comun cu mine. E mereu undeva la o răscruce, caută viață pe sub pământ în timp ce atârnă cu picioarele de vreun asteroid prin spațiu. Pentru ea, realitatea nu e singulară. Până și ceea ce e imediat la îndemână și poate părea clar e mereu supus manierelor de a percepe. Iar ceea ce e în cap naște permanent realități noi, totul e chestionabil aici și nimic nu capătă statutul de permanent, transformările sunt continue, animalele și păpușarii din căpșor creează mereu noi jocuri, noi feluri de a capta lumina și viața. Trezirea la realitate și fuga din realități sunt în același timp și mecanisme de supraviețuire în lumi care simți că se deteriorează.   

Dragostea, erotismul, durerea despărţirii sunt exprimate în diverse modalităţi de-a lungul unui volum care poartă cititorul în diferite colţuri de lume. În ce fel schimbarea peisajului, de la Nordul friguros („Nordul”, „Shakespeare la Marea Baltică”) la fierbintea Americă Latină („Santiago”, „Café con leche”), modifică firul roşu al tramei, povestea de fond şi trăirile intense ale personajului închipuit de tine?

L.K.: Sunt oameni care adună și colecționează cărți de joc sau mai știu eu ce alte obiecte găsite pe stradă, eu mă găsesc și mă adun pe mine de peste tot, fie că sunt în America Latină și mă trezesc că sunt intrată până la brâu în Pacificul rece, printre lupi de mare și în tot peisajul acela regăsesc ceva din trecut sau din viitor, fie că joc la păcănele într-un bar obscur din Săvârșin și un surdomut pe care îl servesc ore în șir cu țigări devine în poemul meu un om în toată firea care își trăiește viața încercând să regăsească fericirea pe care nu a mai simțit-o de când era în burta mamei. Toate călătoriile mele, fie că sunt la 13.000 de kilometri distanță sau doar la câteva zeci, au darul de a-mi deschide niște supape prin care poezia pătrunde și bolborosește neîncetat. Sigur că fiecare loc vine cu o atmosferă a lui și are un calibru diferit, însă nu locul e cel mai important, ci filtrul pe care poezia îl creează și cu care impregnează tot aerul din jur. Altfel, nici eu, nici Miss Houdini nu suntem creaturi care să stea locului prea multă vreme… Totuși, cred că ea și-a petrecut anul trecut undeva la băi, ca orice domnișoară respectabilă, pe când eu mi-am fracturat un pic transligamentele în claustrofobie în anul care tocmai s-a sfârșit și nu am scris la fel de mult pe cât mi-aș fi dorit.

În poemele tale apar des „fracturi” sub forma unor referinţe culturale şi situaţionale imprevizibile, care bulversează cititorul, îl îndeamnă pe alte cărări de lectură, aducând astfel un plus de complexitate şi mister (uşor ermetic) poeziei tale. Te-aş întreba cum îţi construieşti poemele în „laboratorul” tău. Şi ce loc ocupă în procesul de creaţie căutarea unor formule poetice plastice care să şocheze retina şi afectele cititorului?

L.K.: În timp, mi-am dezvoltat mai multe ritualuri de creare și modelare a trupușoarelor poemelor – primul ar fi atunci când poemul mă lovește direct în moalele capului și fie că sunt în somn, la o petrecere sau pe stradă, îmi scot telefonul și încep să scriu până când se potolește poemul și îmi dă pace; după ce am scris, în euforia specifică pe care o ai atunci când tocmai ai scris, uit tot și abia după o săptămână sau o lună deschid un document pe laptop și trec poemul pe curat, tăind, adăugând, uneori din 20 de versuri rămân doar două, alteori nu rămâne nimic, dar dacă e ceva ce poate fi construit, uit din nou de el și mai revin după un timp mai lung; în această fază, dezvolt, îi pun cărniță, îi creez o structură, sunt atentă la tăierea versului și la planurile pe care vreau să le construiesc și revin la el peste mai multe luni când mai fac alte modificări, dacă e cazul. Procesul în cazul poemelor scrise la cald sau care vin ca trăznite e unul de durată. Al doilea ritual este acela în care, aparent fără nici un pic de inspirație, mă așez în fața laptopului sau îmi deschid caietul și încep pur și simplu să scriu, uneori știu exact despre ce vreau să scriu, alteori nu, dar de cele mai multe ori, e un proces care funcționează și necesită mai puține alterări ulterioare.
        Altfel, ca să-ți răspund la întrebarea din urmă, nu m-am preocupat niciodată să creez imagini șocante, sunt conștientă că trendul actual, cel puțin pe plan local, propune această abordare, însă nu sunt interesată să mă aliniez unor mode trecătoare, miza mea este să îmi dezvolt și șlefuiesc propria voce poetică și sunt mai mult preocupată de poveștile pe care vreau să le spun în poeme decât de imaginile șocante care de cele mai multe ori pot fi inconsistente.

Discursul tău este întreţesut cu metafore şi simboluri, iar imagistica poemelor tale este deseori, s-a spus, de factură suprarealistă. Eşti de acord cu această interpretare critică, cu eticheta de suprarealism?

L.K.: Cred că ne grăbim să punem o etichetă suprarealistă ori de câte ori realitatea care ni se prezintă nu ne este imediat accesibilă, suprarealismul acesta aparent din Miss Houdini nu este altceva decât un realism propriu mie, reprezintă alte dimensiuni ale realității mele, iar în realitățile acestea se adună oameni, locuri, amintiri autentice sau închipuite, așezări întregi de persone și senzații care se împletesc și își fac de cap, construind unul sau mai multe planuri care pot părea, la prima vedere, suprarealiste – însă nu e neapărat cazul.

Miss Houdini cuprinde două poeme intitulate „Mănâncă-mă” (1 şi 2) în care pomeneşti, printre altele, de „o pâine caldă”, îţi îndemni interlocutorul să te fiarbă în lapte, afirmi că „ memoria creşte ca un porc îngrăşat”. Melanjul de iubire şi hrană – un fel de „Eat (Pray) Love” – scoate la iveală, nedisimulat, foamea de dragoste la timpul prezent, ori dorul intens după o iubire pierdută, ca versiune retrospectivă. Ce ar (mai) fi de spus despre această trimitere laitmotiv la conceptul de foame/mâncare?

L.K.: În Miss Houdini, mâncarea poate fi văzută ca o formă extremă de tandrețe, iar un al doilea sens e reprezentat de dorința de a face parte brusc dintr-un univers foarte mic și concret, mic și cald ca un stomac, atunci când simte că a obosit să tot înainteze, să caute și să aștepte. Apare și în „Bonnie și Clyde la Istanbul” viața văzută ca o femeie foarte scundă și grasă, o neputincioasă alergătoare de cursă lungă îndopată cu toate lucrurile pe care le-a avut și care, iată, nu-i permit să alerge zveltă mai departe.

„Aş putea fi un animal domestic/…/ sunt urâtă ca o muscă neagră şi bîzîi” („O durere de măsea), „o scroafă uriaşă se aşază deasupra noastră/ şi ne dă la toţi să sugem lăptic cald” („Finding Neverland”) sau „în satul acesta teama de vulpi e mai mare ca teama de moarte/ cîinele alb mi se culcă la picioare…” („Grădina în ruine”). Cum ai explica prezenţa  atâtor animale – domestice, sălbatice sau fantastice – într-o poezie a inimii, apărută şi cultivată într-un mediu prepronderent urban?

L.K.: E drept că am adunat o mică rezervație naturală în Miss Houdini, n-aș spune niciodată o grădină zoologică, pentru că animalele, fie și cele care trăiesc în interiorul craniului sau își fac culcuș o vreme în brațele noastre, trebuie să rămână libere. Altfel, mediul e urban doar în aparență – sunt, până la urmă, o sălbăticiune, o fată de la țară care umbla desculță pe coclauri, mânjită de țărână și de cireșe amare, o fată care vorbea cu animalele și plantele, era mai mereu pișcată de purici și de urzici, spăla țoale la râu și culegea gândacii de colorado cu orele de pe cartofi. Esența rămâne, indiferent de parcurs – cel mai bine mă simt în mijlocul vreunei păduri sau pe malul unei ape adânci, când e furtună, ies să dansez, când ninge, îmi place să simt zăpada pe sub haine. Universul meu e în continuare populat de creaturile libere din natură, de o aproape permanentă prezență a magicului în cotidian.

O foarte interesantă artă poetică – inversată sau negativă – în „Gândacul”: „să nu vă mai aud că poezia vindecă./ nu-mi mestecă mîncarea/ nu-mi toarnă pe gît fluide vitale/ mă scoate din anestezie”; „o invalidă care mă urmăreşte/ pe stradă într-un scaun cu rotile/ care scârţâie şi scoate scîntei”. Ce este de fapt poezia pentru tine, Ligia Keşişian, în alte cuvinte?

L.K.: E sora siameză care mi-a fost alături încă din burta mamei, dar a existat glorios înainte de mine și va exista întotdeauna datorită lui Bill Gates care trimite literatura pe un satelit în spațiu, ca să-i supraviețuiască planetei însăși, e unchiul libidinos care te ciupește de fund în serile liniștite, e bunicul care zace în capelă și-ți face copilul din brațe să râdă, e bebelușul care nu se mai satură de alăptare și ajunge să te sleiască, e mama care te hrănește cu lingurița ca să crești mare până găsești că adăpostul tău de pe lumea asta începe să ți se pară îngust și, încet- încet, ajunge la o formă invizibilă de autoexplozie, e peștera de lângă lanul de floarea soarelui unde pot fi singură și oricât de crudă sau blândă cu formele de viață din mine, e malul râului unde mă întind goală în singurătate și văcarii mă privesc de la distanță, e ceea ce mă face să plâng când sunt beată și fericită și cineva mă duce de mână să văd haloul imens al lunii deasupra munților, e superputerea și neputința care se învârt în jurul meu ca dervișii, e păpușarul care în fiecare dimineață îmi întoarce cheița.

Înţeleg că volumul tău – sau parte din el – urmează să apară în traducere. Pentru că ştii mai multe limbi străine şi pentru că tu însăţi traduci poezie, te-aş întreba cât de dificil este să tălmăceşti, în engleză (spre exemplu), poemele Miss Houdini?

L.K.: Vor apărea curând câteva poeme din Miss Houdini în „Asymptote Journal”, într-un dosar dedicat poeziei tinere din România, ceea ce mă bucură nespus. Cele mai multe poeme au fost traduse de Tiberiu Neacșu, eu doar am intervenit ici colo iar pe câteva le-am tradus eu, per total mi se pare că am făcut o treabă bună împreună. Este foarte dificil să îți traduci poemele singur – fiind ale tale, ai impulsul să le rescrii și să schimbi foarte mult, mai ales că eu scriu uneori și direct în engleză. Sunt limbaje foarte diferite și eu mă exprim foarte diferit în cele două limbi. Am scris anul trecut în engleză câteva poeme care au ieșit chiar bine, însă mi-am dat seama mai târziu că le scrisesem în engleză doar pentru că îmi era frică să le scriu în română, mă temeam să spun anumite lucruri în limba maternă și a urmat un proces prin care am rescris complet părți din poemele acelea în română, nu a fost ușor dar mi s-a părut necesar să îmi înving teama și să pot fi sinceră, intransigentă și obiectivă cu anumite lucruri de care în altă limbă îmi permiteam să fiu prea atașată. Trebuie o anumită detașare în poezie, pateticul e o persona non grata absolută.
        Altfel, un prieten poet din Mexic căruia i-am și tradus un grupaj de poeme în urmă cu 2 ani în „Poesis International”, mi-a propus să scoată o antologie cu poemele mele în Mexic și recunosc că nu mă simt pregătită încă pentru un asemenea pas, mai ales că implică și procesul de a traduce împreună un număr destul de mare de poeme, mi-e aproape groază de asta. 

Ce aduce nou (ca format, abordare) Lit Out Loud, eveniment lansat în condiţii vitrege de pandemie? Ce plănuieşti, împreună cu ceilalţi organizatori, pentru LOL în 2021?

L.K.: E un eveniment pe care l-am propus împreună cu Daniel Petrescu de la Manasia Hub, bârlogul nostru de underground cultural, o serie de întâlniri cu autori contemporani, moderate de poeții Tiberiu Neacșu și Sorin Despot. Miza noastră este aceea de a aduce literatura nouă în mijlocul oamenilor, fără pretenții și elitisme, de a-i ajuta pe tineri să descopere ce se scrie astăzi, cine sunt scriitorii dincolo de cărțile pe care le-au scris. Discuțiile se învârt în jurul unor întrebări precum ce a vrut să spună autorul în cutare text, ce îi place autorului să mănânce la micul dejun, cum a fost copilăria lui sau care sunt bancurile lui preferate. La finalul sesiunilor de dialog și lectură, am introdus jumătate de oră de open mic, prilej cu care orice participant poate citi din textele proprii sau din texte ale unor autori pe care îi admiră. Chiar și (sau poate mai ales) în condițiile pe care ni le-a impus 2020, acest copil teribil al deceniului, evenimentul a avut succes, în vremurile dificile, oamenii au mai mult decât oricând nevoie de evadări din propriile minți și din realitatea imediată – și ce fel mai bun de a realiza aceste mici tranziții decât prin literatură, cinema, dans, muzică? Dacă pentru cele din urmă, vremurile nu au fost tocmai prielnice, literatura este și trebuie să devină tot mai accesibilă. În 2021, vom începe un nou sezon, de îndată ce acest lucru va fi posibil și sperăm să putem invita autori și din afara Bucureștiului.

Ligia Keşişian | Credit foto: Ligia Keşişian


În finalul acestui interviu, vă invit să citiţi trei poeme inedite semnate de Ligia Keşişian:

CÎRLIGEANCA

Ne învîrtim în jurul soarelui pînă
Cînd dăm nas în nas cu noi și ni se face
Rușine mică într-un colț de stradă cu pumnii
Strînși și umezi de-abia-mi ridic privirea către mine
Pe tine nu te ceartă nimeni că umbli așa nepieptănată
ție nu ți-e frică de marele oraș?
Pune o ciocolată într-un plic și trimite-mi
Sat corhana, august 1992. pe urmă vino și ia-mă de aici
Vreau să mă îmbrățișeze cineva oricine

E o femeie străină care seamănă cu mama
Își alăptează copilul și îmi vine și mie să sug de la ea
Dar m-ar certa m-ar bate n-aș mai pune gura pe mîncare 3 zile
Ar trebui să mănînc iar ouă crude ținîndu-mă de nas
Să mă alăpteze și pe mine cineva oricine

Ieri am vrut să fug cu o șatră era o țigancă cu trei copii
i-am spus ia-mă și pe mine tanti, nu trebuie să ai prea multă grijă
știu să dau la pește, să culeg urzici, să tai o găină
de toate știu să fac și pe urmă stau așa cuminte de nici
nu mă auzi cînd respir o să le citesc copiilor matale să adoarmă
a doua zi au plecat fără mine și m-am scăldat în cîrligeanca
nămolul era cald era bine era ca în burtă la mama

Realizare şi foto: Ligia Keşişian

***
aici la etajul 5, huruiala e nesfârșită
aici, fiecare ușă deschide cărarea către o junglă
prin care îți faci loc nu cu maceta prin desiș
de nicăieri, apar artiști de circ și contorsioniste

care îți fac luciditatea așchii aici e un hipodrom
aici e un sanatoriu în care aerul se autopurifică
aici se poate dormi întins pe covor închis în oglinzi
sau suspendat de corpurile

de iluminat micile dezastre și fericirile de împrumut
vom avea vreme să inventăm limbi
noi în care nu se poate șopti
vom avea vreme să renunțăm la schelăraia uzată

în favoarea căderilor în gol în suburbiile memoriei
aici ne plîngem de învelișul tot mai gros al inimii
dar cu inimile astea plăpumioare am putea azi
măcar să învelim cîțiva oameni ai străzii

îmi întind capul între munți cu nasul în
ceață dansează carmen, fericirea e aici
ciupește-o – o să chicotească, o să scuipe-n sân
/\
dar acum că inocența se zbate ca la sfântul maslu
finalul ți se leagănă în fața ochilor
pe urmă te fugărește ca un câine de stână
și cohorte de oameni râd în hohote dezvelindu-și dinții
sfântul cinism – o rășină ce se scurge dintr-un copac
aproape mort
/\
un purice care țopăie prin așternut în căutarea
unui sânge călduț – inima mea


Ligia KEȘIȘIAN (n. 1988, Piatra Neamț) a debutat în 2017 cu volumul de poezie Mici cutremure, la Editura Charmides. Selecții din poemele ei au fost traduse în franceză, maghiară, greacă și engleză. A publicat grupaje de poeme în antologiile Cartea Bistriței (2018), Poezia e la Bistrița (2019) și a avut poeme selectate în Dilema Veche, Crevice, DLITE, Radio Guerilla. Traduce poezie și proză din engleză și spaniolă.


Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

 

Un gând despre „Ligia Keșișian: „Poezia e superputerea și neputința care se învârt în jurul meu ca dervișii”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s