Louise Glück – „Ecouri”

Louise Glück | Credit foto: Katherine Wolkoff

Louise Elisabeth Glück (n. 22 aprilie 1943, New York) a publicat peste douăsprezece volume de poezie şi este apreciată drept una dintre cele mai talentate autoare lirice americane contemporane. Poemele sale vorbesc, cu un glas pătrunzător şi fin şlefuit tehnic, despre relaţii de familie, iubiri eşuate, agonia sinelui, singurătate sau moarte.

Datorită recurenţei subiectelor înainte amintite, în pofida diversităţii stilistice şi tematice (chiar şi în instanţele epice de factură mitologică, bunăoară), creaţia Louisei Glück a fost catalogată, nu de puţine ori, drept „sumbră” ori „întunecată”. Pe de altă parte, comentatorii au remarcat în unanimitate abilitatea autoarei americane de a-şi explora cele mai profunde, mai ascunse sentimente, într-o poezie cu care publicul cititor rezonează şi uneori se identifică – poate tocmai din pricina directeţei (studiate, înşelătoare) a limbajului poetic. Vorbind despre stilul care doar mimează vorbirea directă, o recenzie la volumul The Triumph of Achilles publicată în Washington Post sublinia că „selecţia atentă a ritmului şi repetiţiilor, precum şi specificitatea unor sintagme vag idiomatice, conferă poemelor o greutate departe de a fi colocvială”.

Poemele Louisei Glück pornesc de la sau fac uz de istorii cu caracter foarte personal, dar sunt, în opinia criticului Helen Vendler, naraţiuni criptate „care ne invită la participare: trebuie să completăm povestea şi, de la caz la caz, să ne substituim unor personaje fictive […], să descifrăm alegoria, să decodificăm mesajul…”. Forța vocii, a întregii sale creații ar deriva (într-o bună măsură) „literalmente din egocentrismul ei – căci cuvintele par să ţâşnească chiar din miezul fiinţei (autoarei)”. De aici şi până şi la observaţiile foarte critice făcute de literatul Brian Henry, privind „nascisismul monumental” (ori „fetişizarea propriului eu”) de care ar suferi poezia lui Glück, nu a mai fost decât un pas.

Volumul The Wild Iris (1992) a fost răsplătit cu Premiul Pulitzer, iar cea mai recentă colecţie de poeme a sa – Faithful and Virtuous Night (2014) – a primit Premiul naţional de Literatură din SUA (National Book Award for Fiction). Louise Glück este laureata din acest an (2020) a premiului Nobel pentru Literatură, ce recompensează „vocea sa poetică inconfundabilă care, cu frumusețe austeră, face ca existența individuală să devină universală”, potrivit Academiei suedeze.


Un vorbitor mincinos

Nu mă ascultaţi; inima mi-a fost
frântă.
Nu văd nimic cu obiectivitate.

Mă cunosc; am învăţat să ascult ca un
psihiatru.
Când vorbesc cu pasiune,
atunci sunt cel mai puţin demnă de încredere.

E chiar foarte trist: toată viaţa am fost
lăudată
pentru intelingenţa mea, pentru forţa cuvintelor,
pentru spiritul pătrunzător.
Toate s-au irosit în final —

N-am reuşit niciodată să mă văd
stând pe treptele de la intrare, ţinând-o de mână
pe sora mea.
De-asta nu ştiu nimic
de vânătăile de pe braţul ei, acolo unde
i se termina mâneca.

În mintea mea, sunt invizibilă: de aceea,
periculoasă.
Oamenii ca mine, care par altruişti…
noi suntem de fapt schilozii, mincinoşii;
ar trebui să fim
eliminaţi
în interesul adevărului.

Abia când tac, adevărul
iese la lumină.
Un cer senin,
norii ca nişte filamente albe.
Dedesubt, o căsuţă cenuşie,
azaleele
roşii şi roz aprins.

Dacă vrei adevărul, trebuie să-ţi întorci faţa
de la fiica mai mare, s-o ignori:
când o vietate îndură atâta suferinţă,
în adâncurile ființei sale,
toate funcţiile vitale i se modifică.

De-aceea nu sunt de încredere.
Pentru că o rană în inimă
este şi o rană a minţii.

(din The Triumph of Achilles, 1985)

Noua viaţă

Am dormit somnul celor drepţi,
apoi somnul celor nenăscuţi
care vin pe lume
vinovaţi de multe nelegiuiri.
Care sunt aceste nelegiuiri
nimeni nu ştie la început.
Abia după mulţi ani îţi dai seama.
Abia după o viaţă lungă eşti pregătit
să citeşti ecuaţia.

Încep acum să înţeleg
natura sufletului meu, sufletul
pe care îl locuiesc drept pedeapsă.
Inflexibil, chiar şi când e înfometat.

În vieţile trecute am fost
prea grăbită, prea nerăbdătoare,
graba mea – o sursă de suferinţă în lume.
Făloasă, întocmai ca un tiran;
în ciuda iubirii din suflet,
cu inima de piatră, precum cei superficiali.

Am dormit somnul celor drepţi;
Am trăit o viaţă de infractor
restituind lent o datorie imposibilă.
Şi am murit ispăşind
o specie de cruzime.

(din Vita Nova, 1999)

Călătorul

Ce îmi doream se afla în vârful pomului.
Din fericire citisem cărţi:
Ştiam că sunt pusă la încercare.

Ştiam că nimic nu va funcţiona –
nici să mă caţăr atât de sus, nici să fac fructul
să cadă. Rezultatul inevitabil ar fi fost unul din trei:
fructul nu este aşa cum ţi l-ai imaginat,
sau este, dar nu te satură.
Sau se zdrobeşte în cădere
şi ca orice un lucru distrus te va chinui mereu.

Dar am refuzat să mă las
învinsă de-un fruct. Am stat sub pom,
aşteptând ca mintea să-mi vină în ajutor.
Am rămas acolo mult timp după ce fructul a putrezit.

După ani și ani, un călător a trecut pe lângă mine
şi m-a salutat plin de căldură,
aşa cum cineva-şi salută fratele. Iar eu l-am întrebat de ce,
de ce îi par atât de cunoscută,
dacă nu ne-am întâlnit niciodată?

Iar el mi-a răspuns: „Pentru că sunt ca tine,
aşa te-am recunoscut. Fiecare experiență mi-a fost
o probă spirituală sau intelectuală
în care să-mi etalez sau să-mi demonstrez superioritatea
faţă de predecesorii mei. Am ales
să trăiesc în presupuneri; dorinţa arzătoare m-a susținut.

De fapt, lucrul de care am avut cel mai mult nevoie a fost
dorinţa arzătoare,
pe care tu pari să o fi atins în stază,
dar eu am aflat-o în schimbare, în plecare.”

(din The Seven Ages, 2001)

Un mit al devotamentului

Când Hades şi-a dat seama că o iubea pe-această fată
a construit pentru ea un duplicat al pământului,
totul la fel, inclusiv pajiştea,
dar adăugând un pat.

Totul la fel, inclusiv lumina soarelui,
pentru că ar fi fost greu pentru o tânără
să treacă atât de rapid de la lumina puternică la
bezna întunericului.

Treptat, a gândit el, va adăuga noaptea,
mai întâi ca umbre ale frunzelor tremurătoare.
Apoi luna, pe urmă stelele. Apoi, nicio lună, nicio stea.
Să se obişnuiască Persefona cu toate acestea pe îndelete.
În cele din urmă, şi-a spus el, totul i se va părea comfortabil.

O replică a pământului,
doar că aici era iubire.
Nu toată lumea îşi doreşte iubire?

A aşteptat mulţi ani,
construind o lume, urmărind-o pe
Persefona în pajişte.
Persefona cea care adulmeca, care degusta.
Dacă ai şi o singură poftă, credea el,
le ai pe toate.

Nu aşa că toată lumea vrea să simtă în noapte
trupul iubit, busola, steaua polară,
să audă respiraţia uşoară care-i spune
sunt viu, ceea ce înseamnă
că şi tu eşti viu, pentru că mă poţi auzi,
pentru că eşti aici cu mine. Şi când unul se întoarce pe-o parte,
celălalt se întoarce odată cu el —

Asta-i ceea ce a simţit el, stăpânul întunericului,
privind lumea pe care o ridicase
pentru Persefona. Nu i-a trecut nicio clipă prin
minte
că aici nu se va mai simţi niciun miros,
cu siguranţă nu va mai fi nimic de mâncare.

Vină? Groază? Teamă de iubire?
Aceste lucruri nu şi le-a putut imagina;
niciun iubit nu şi le poate imagina vreodată.

Cugetă, se întreabă cum să numească acest loc.
La început îi spune: Noul iad. Apoi: Grădina.
În cele din urmă, hotărăște să-l numească
Copilăria Persefonei.

O lumină blândă se înalţă deasupra pajiştei,
în spatele patului. O cuprinde în braţe.
Vrea să-i spună te iubesc, nimic nu-ţi poate face rău

dar se gândeşte
că asta-i o minciună, aşa că îi spune
eşti moartă, nimic nu-ţi poate face rău
ceea ce i se pare a fi
un început mai promițător, mai aproape de adevăr.

(din Averno, 2006)

Ecouri

1.

Cândva îmi puteam imagina sufletul
Îmi puteam imagina propria moarte.
Când mi-am imaginat moartea
sufletul meu a murit. Asta
îmi amintesc cu claritate.

Trupul mi-a persistat.
Nu a prosperat, dar a persistat.
De ce – nu ştiu.

2.

Când eram încă un copil
părinţii mei s-au mutat într-o vâlcea
înconjurată de munţi
într-un ţinut numit al lacurilor.
Din grădina de zarzavat
se vedeau munţii,
acoperiţi de ninsoare, chiar şi vara.

Îmi amintesc de-un soi de pace
Pe care n-am mai întâlnit-o apoi.

Mai târziu, mi-am promis
să devin artistă
să dau glas acestor emoţii.

3.

Restul vi l-am povestit deja.
Câţiva ani de cursivitate – şi apoi
o tăcere prelungă, întocmai ca tăcerea din acea vale
înainte ca munţii să-ţi întoarcă glasul
preschimbat în vocea naturii.
Această tăcere este acum prietena mea.
Întreb: de ce mi-a murit sufletul?
Iar tăcerea îmi răspunde

dacă sufletul ţi-a murit, a cui viaţă
o trăieşti şi
când anume ai devenit acel om?

(din Averno, 2006)

Louise Glück | Credit foto: Katherine Wolkoff


Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s